S-a discutat foarte mult despre cazul atacului armat de la școala din Serbia, soldat cu nouă victime. Firește, prima măsură luată a vizat reglementarea regimului armelor în această țară. A fost pusă în discuție și mediatizarea excesivă a violenței.
Desigur, un regim permisiv al posesiei de arme sau promovarea unor emisiuni sau filme care prezintă violență pot avea ca efect derivat chiar și apariția unor astfel de tragedii.
Însă pe mine altceva m-a șocat.
Potrivit b1tv.ro, care citează breakinglatest.news, elevul asasin ar fi adresat cu obstinație angajaților Clinicii de Neurologie și Psihiatrie pentru Copii și Tineri unde a fost internat următoarea întrebare: „Se vorbește despre mine, sunt eu regele rețelelor?”, nefiind interesat de soarta victimelor.
Deci așa.
Fără a nega faptul că, cel mai probabil, Kosta Kecmanovic suferă de o afecțiune psihică serioasă, devine evident unul dintre țelurile sale, dincolo de faptul că avea probleme de integrare în colectiv: popularitatea cu orice preț.
Dacă ar fi un caz izolat, ar putea fi trecut cu vederea, dar realitatea este că tot mai des citim despre persoane care comit gesturi și fapte incredibile numai și numai pentru a se vorbi despre ei, pentru a apărea la tv sau pentru a strânge un număr imens de vizualizări pe Internet.
Doar un exemplu în plus (mai puteți găsi altele similare cu duiumul): Gazeta de Sud informează că un cetățean, care a prăbușit intenționat un avion pentru vizualizări, va pleda vinovat pentru obstrucționarea unei investigații federale, spun procurorii americani, potrivit BBC. El riscă până la 20 ani de închisoare.
Bărbatul, în vârstă de 29 de ani, a postat pe canalul său videoclipul prăbușirii avionului în decembrie 2021. Până în prezent, el are peste 2,9 milioane de vizualizări. Jacob a fost singur în avion și a decolat de pe un aeroport din Santa Barbara, California. Avea camere montate pe aparatul de zbor.
Nu e glumă. E, deja, fenomen social.
Iar să ajungi până la crimă sau la a pune în pericol viețile altora (și chiar propria viață) numai și numai din dorința pe care aș numi-o patologică de a te face remarcat, de a ieși în evidență, de a se vorbi despre tine este o culme a absurdului – și totuși, iată, face parte din realitate.
Se pot spune multe despre emisiunile și filmele care promovează violența sau atitudini antisociale și admit, desigur, că difuzarea lor nu trebuie făcută în exces. Sau că trebuie să existe o monitorizare a lor și a gradului în care pun în pericol societatea.
Dar trebuie să ne amintim, în egală măsură, de episoade precum cel în care doi indivizi ar fi violat o femeie ”așa cum au văzut în Portocala mecanică”, filmul lui Stanley Kubrick, ceea ce i-ar fi produs un șoc regretatului regizor.
Nu înțeleg. Dacă într-un film cineva ucide sau se sinucide (scene frecvente în cinematografie) sau comite vreun gest extrem, este un motiv ca în viața reală altcineva să procedeze întocmai?
Dacă vreun reality-show prezintă un act violent sau periculos, trebuie să-l pui în practică?
Wrestling-ul, filmele de groază, pornografia sunt forme de divertisment discutabile, firește, dar sunt făcute exclusiv pentru entertainment.
Mă tem însă că, pe nesimțite, s-a creat un cerc vicios. Potențialul asasin/violator/infractor își spune ceva de genul : ”Ai văzut ce-a făcut ăla? Pot și eu!”. ”Dacă fac asta, voi ajunge pe prima pagină a ziarelor sau voi strânge sute de mii sau milioane de vizualizări. Voi fi celebru!”.
Înclinația către a deveni extrem de cunoscut, prin orice mijloace, pare a sfida rațiunea.
Desigur, dacă te numești Roger Federer sau Wayne Gretzky este normal să fii celebru. Prin ceea ce ai făcut pe terenul de sport, prin talentul unic cu care ai fost înzestrat și pe care, prin muncă, l-ai valorificat. În plus, cei doi sportivi sunt veritabile modele și ca oameni.
Dar, dacă nu vom înțelege că numai calitățile intrinseci, dirijate și fructificate cum trebuie, ne pot aduce notorietatea și că (încă și mai important!) nu este nicio nenorocire dacă nu suntem celebri și nu întoarce lumea capul după noi pe stradă, dacă nu vom înțelege că important este să fii tu însuți, nu să ți se pună un microfon în față, dacă, în sfârșit, nu vom discerne ce este cu adevărat important în viață, s-ar putea să se întâmple ceva îngrozitor: să devenim anormali, mutanți.
Desigur, încă nu este prea târziu.
