Sportivii, în marea lor majoritate, sunt, indubitabil, niște eroi. Care capătă puteri supraomenești în timpul partidelor sau întrecerilor la care participă, care ating culmi, care reușesc performanțe incredibile.
Recorduri care sunt considerate inaccesibile sunt atinse și, apoi, depășite.
Nu numai că unii dintre ei concurează în timp ce au diverse probleme, unele mari de tot, în viața personală, dar se întâmplă să se confrunte cu o problemă fizică, cu o durere, cu o accidentare. Nu-i nimic! Strâng din dinți și joacă mai departe. S-au putut vedea scene cu sportivi cărora efectiv le curgea sângele și care, după un minimum de îngrijiri medicale, au revenit pe teren.
Este în ADN-ul lor. Sunt adevărați eroi.
Partea complicată este că, mai ales în timpurile moderne, a ieșit la iveală și o altă latură.
Este știut ce s-a întâmplat la finala Campionatului Mondial de fotbal. Argentinienii, deși au jucat dur și au ”ucis” orice urmă de spectacol fotbalistic real în această finală, și-au vărsat nervii într-un mod absolut reprobabil asupra adversarilor. De neînțeles, doar nu i-a nedreptățit nimeni.
Însă nu este o problemă legată doar de sud-americani. Și un star al echipei Angliei a fost implicat în altercații nelalocul lor și a vociferat primul la observațiile antrenorului.
Nu e vorba doar despre aceste cazuri, ele au ieșit recent la suprafață, dar se pot întâlni destule și în alte părți.
Mi-am pus, firesc, întrebarea: ce a intervenit? Ce a coborât de pe soclu eroul pentru a-l transforma într-un bătăuș sau un protestatar de duzină?
Singurul răspuns care mi-a venit în minte a fost: vedetismul.
Acel prag al ”orbirii” în care nu concepi altceva decât să fii TU cel mai bun, să faci parte TU din echipa campioană, să vorbească toată lumea despre TINE. Orice altă variantă este de neconceput.
Problema este un pic mai complicată. Se poate întâmpla ca, la un moment dat, să fii într-adevăr cel mai bun. Dar, cu timpul, altcineva să te întreacă. Trebuie să știi să-ți asumi și această responsabilitate.
Sigur, nimeni nu vrea să iasă al doilea și toți sportivii au cultul perfecțiunii. Nu știu dacă Nadia și-a închipuit că va lua primul 10 din istoria gimnasticii, dar în mod sigur avea pe undeva germenul acesta în interior. La fel și alți mari campioni, toți râvnesc la atingerea perfecțiunii.
Însă nu doar fair-play-ul, ci și mentalitatea trebuie să te ajute în cazul în care termini pe locul al doilea sau al treilea.
Se întâmplă. E greu ca după ore întregi de antrenamente și, poate, de nopți nedormite, să vezi că îți ”suflă” altcineva locul întâi. Dar este omenesc.
Celor care au sărit la bătaie fiindcă au ieșit pe locul doi, ca și celor care, poate, au considerat că o finală mică nu are nicio miză le-aș spune că cei din eșalonul al doilea valoric, un pic ”în spate”, dar competitivi, ar da orice pentru un argint sau un bronz la o competiție majoră. Ar fi visul lor.
Nu este o rușine să ieși pe locul doi în confruntarea cu adversarul. Jenant este să te situezi pe locul doi față de tine însuți.
Vedeți? Depinde de unghiul din care privești lucrurile.
Este un întreg ”lanț al slăbiciunilor” – de la avantajele materiale ieșite din comun la presa care te adulează, de la camerele de luat vederi care se opresc doar asupra ta până la fanii ”în delir” care îți mai cer un autograf…
Este omenesc, dar este și periculos.
Drogul cel mai puternic nu sunt substanțele psihoactive, ci este puterea.
Trebuie să ai caracterul necesar și luciditatea pentru a nu te transforma într-o vedetă de carton. Să rămâi dacă nu modest, măcar tu însuți.
Nu, să nu spuneți că nu se poate.
Dacă i-am lua ca exemplu doar pe Federer și Nadal am vedea că nu e imposibil. Și, în ultima vreme, chiar și Djokovic, renumit pentru modul în care își ironiza adversarii, a învățat să privească lucrurile mai omenește și mai cu detașare. Fiindcă are stofă de campion.
Poți fi un mare campion și un om la locul lui, în același timp.
Nu e vorba doar de civilizație.
Pe cât de adevărat este că Spania i-a dat lumii pe Miguel de Cervantes și pe Miguel de Unamuno, pe atât de real este că Argentina i-a avut pe Jorge Luis Borges și pe Julio Cortazar.
Sigur, fotbaliștii nu sunt intelectuali, în marea lor majoritate.
Dar depinde de conștiința lor și de propria optică pentru a înțelege că trebuie să pună eroul înaintea vedetei.
