După revoluția din decembrie 1989 ne-am aruncat cu încredere și speranță în vâltoarea capitalismului, gândindu-ne doar la bunăstarea despre care auzeam, fiecare cum puteam sau înțelegeam, că există în occident, fără să ne gândim și ce ar trebui să facem pentru această bunăstare, mulți crezând că de acest lucru trebuie să se ocupe statul. Pentru că așa eram obișnuiți, statul trebuie să facă tot, să ne dea de muncă, să ne plătească corect, să ne trimită la școală, să aibă grijă de noi la vremea senectuții. Numai că nu este chiar așa, statul în capitalism, într-o piață liberă și concurențială, are un rol mult diminuat comparativ cu o piață controlată, dar care nu aduce decât sărăcie și lipsuri de marfă și servicii. Statul în capitalism nu mai are același rol ca în comunism, iar partidul nu se mai confundă cu statul. În celebra odă a lui George Lesnea intitulată ,,Partidul” se spunea:
„Partidul e-n toate
E-n cele ce sunt
Și-n cele ce mâine vor râde la soare
E-n pruncul din leagăn
Și-n omul cărunt,
E-n viața ce veșnic nu moare.”
Parafrazând, în capitalism statul nu este în toate, așa cum era înainte de 1990, nici nu poate fi, dar nici nu este de dorit să fie. În capitalism statul are un alt rol, acela de garant al respectării regulilor de piață liberă, de creare și respectare a unui cadru legal care să ducă la o viață prosperă cetățenilor statului respectiv.
Suntem pregătiți, acum, după 36 ani de la revoluție, de concurență liberă, dură, pe piață? Nu știu, pentru că foarte mulți dintre noi ne uităm către stat, să intervină cât mai mult, să ne ajute etc. Ok, statul are și acest rol social, în domeniul educației, sănătății, securității, dar el nu trebuie să fie un actor în economie, ci un reglementator, un arbitru al pieței libere, ori noi de multe ori așteptăm să intervină direct, fără nici o legătură cu ceea ce se numește piața liberă concurențială. Cu alte cuvinte, o nostalgie după ,,Statul tătuc”. Numai că s-a dovedit că acest ,,stat tătuc” are și el o ,,familie” mare, iar cămașa, adică cei apropiați de el, este mai aproape decât haina, adică cetățenii de rând, iar această familie trebuie hrănită, protejată etc., această protecție se concretizează într-o viață mai bună pentru niște privilegiați, iar majoritatea cetățenilor plătesc nota de plată. Oare nu ar fi cazul să ne asumăm că nu mai suntem în comunism, că de noi depinde cum va arăta viitorul, să nu mai stăm cu ochii și speranța spre un stat tătuc, să înțelegem că de noi depinde ce se va întâmpla în viitor. La urma urmei, statul suntem noi, noi suntem tătucul, nu cei aflați vremelnic, aleși de către noi, în fruntea statului!
