Circul preelectoral din Statele Unite (fragmente ale confruntării Biden-Trump au putut fi văzute şi pe posturile noastre de televiziune) şi cel, să-i spunem, post-electoral de la noi declanşat de controversele privind votul la Primăria sectorului 1 au, cred, un numitor comun: lipsa de ruşine.
Nu vreau să mă refer la cine anume ar merita mai mult preşedinţia în State sau cine are dreptate în scandalul legat de Primărie, ci la faptul că aceste funcţii asigură venituri şi avantaje atât de mari încât mai că îţi vine să îţi calci în picioare orice urmă de demnitate pentru a le obţine.
Ne-am obişnuit să avem mult şi să tânjim la şi mai mult.
Mă urmăreşte şi acum cazul prezentat, mai demult, în presă, al unui bucătar renumit (nu de la noi) al cărui restaurant a fost retrogradat, dacă nu mă înşel, de la 5 stele la 3 stele (sau ceva asemănător). Ştiţi ce a făcut respectivul? Credeţi că şi-a planificat altfel bugetul sau vacanţele?
Nu. S-a sinucis.
Cu toată compasiunea pentru el, acest caz este însă unul emblematic pentru ceea ce a creat societatea de consum: omul atât de dependent de veniturile sale mari încât preferă calea hara-kiri-ului unei eventuale adaptări la noul context.
Şi mă tem ca un astfel de caz să nu se repete, după ce, recent, compania Walt Disney a anunţat că va concedia 28.000 de angajaţi, majoritatea din parcurile tematice din SUA, potrivit BBC, preluat de Mediafax.
A dat pandemia în noi? Lasă că dăm şi noi în voi!
Da, numai că oamenii aceia erau obişnuiţi cu un anumit standard de viaţă, în lipsa căruia, dacă nu găsesc rapid ceva pe măsură, s-ar putea să clacheze.
Am să vă reţin puţin atenţia cu o întâmplare foarte recentă.
Mergeam spre serviciu şi, la semafor, o bătrână voia să vândă nişte fire de levănţică cu 2 lei. Şi mai că te implora: ”2 lei, mamă, 2 lei”.
Din întâmplare, nu aveam deloc mărunt la mine şi nu puteam chiar să-i dau 100 de lei pe levănţică. M-am ruşinat de situaţie, cred că aveam totuşi 1 leu şi 20 de bani, dar era prea puţin, iar bancnota valora prea mult.
Îmi doream să se facă mai repede verde, ceea ce nu s-a întâmplat, iar bătrâna îmi dădea târcoale în continuare.
Mi s-a părut o situaţie groaznic de suportat.
Mai mult ca sigur, dacă vreun politician ar fi fost acolo, i-ar fi dat mai mult. Iar dacă ar fi devenit un caz cunoscut pe plan mondial, poate că studiourile Disney s-ar fi oferit să-i doneze 1000 de dolari sau altă sumă.
Numai că asta este doar strategie.
Prea mult ne pasă de căderile la Bursă şi prea puţin de soarta celui de lângă noi.
Prea mult ne-am obişnuit să trăim pe picior mare şi prea puţin conştientizăm nonvaloarea acestui trai.
Prea des ne definim prin ceea ce avem drept cont bancar şi prea rar prin ceea ce suntem ca persoane.
Aşa că, în concluzie, cred că şi pentru politicieni, şi pentru marile corporaţii, şi pentru fiecare dintre noi, inclusiv eu însumi, taxa pentru mântuire este aceeaşi: 2 lei.
Pe care avem sau nu să-i dăm celui de lângă noi.
Mantuirea cea mai buna-i la … „Amurg” . Japonezii o aplica … peste 99 %, h’ai nostri … cca 0,5 % .