Taxarea inversă a TVA-ului ne ,,ia ochii” de fiecare dată când analizăm gradul de încasare a acesteia, iar GAP-ul (diferența dintre cât ar trebui să încasăm și cât se încasează) de TVA este cel mai mare din U.E., aproximativ 30%, pe când media U.E. este de 9,5%. Motivele sunt multiple, dar unul dintre cele mai serioase este existența unui sector de stat, mă refer la companiile de stat, foarte extins, care nu de puține ori este principalul vinovat de neîncasarea TVA: firme de stat cu pierderi de ani de zile și care nu-și plătesc facturile, deci nici TVA la stat, plus că blochează alte firme în aval, care la rândul lor nu-și vor putea plăti facturile etc.
În acest context, apare mereu, recunosc că este și foarte tentantă, ideea generalizării taxării inverse a TVA. Asta înseamnă ca între firmele plătitoare de TVA să nu se factureze TVA, cum există de altfel în unele cazuri, de exemplu vânzarea de construcții și terenuri, gadgeturi electronice (până la un anumit prag), materiale reciclabile etc., astfel, afirmă susținătorii acestei idei, s-ar reduce foarte mult frauda cu TVA. Oare așa să fie? Poate că da, dar, ca orice măsură, sunt avantaje și dezavantaje. Principalul avantaj ar fi acela al simplificării, ceea ce nu este puțin. Apoi dacă o firmă care vinde și ar trebui să vireze TVA la stat dispare, pe când cumpărătorul, conform legii, își deduce TVA-ul, statul, noi, contribuabilii, rămânem de pagubă, pentru că orice leu neîncasat de stat va însemna o mărire de impozite și taxe, pentru că statul trebuie să funcționeze, așa cum este și firesc.
Deci s-ar elimina acest risc. Numai că ar apărea un alt risc: taxarea inversă pe tot lanțul ar duce acel TVA aplicat pe adaosul comercial al fiecărui comerciant din lanțul aprovizionării, pe ultimul comerciant care desface către consumatorul final, persoane fizice la urma-urmei. Ce se întâmplă dacă acest comerciant face o fraudă sau intră în faliment? Logic, se pierde tot TVA-ul de pe lanț, de pe tot adaosul adăugat pe lanț, pe când așa cum este în prezent se pierde TVA-ul la adaosul pus de unul dintre comercianții de pe lanț, cel care, să presupunem, a dat faliment. Aici este ezitarea autorităților în a aplica o taxare inversă generalizată. Mai mult, aplicarea acestei metode necesită aprobarea de la Comisia Europeană pentru derogare de la Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al TVA-ului, pentru că acest sistem a fost gândit de la început pe principiul plății fracționate, în care fiecare verigă dintr-un lanț comercial colectează și virează o parte din taxă. Astfel, riscul de neîncasare a sumelor cuvenite statului se disipă în mai multe fracții, respectiv în funcție de numărul de comercianți de pe lanțul de aprovizionare.
Apoi, dacă tranzacțiile dintre companii nu ar mai conține deloc TVA fizic (banii nu circulă efectiv, fiind doar o notare contabilă de „taxare inversă”), presiunea colectării s-ar muta integral pe comercianții care vând populației, iar autoritățile fiscale se tem că acest lucru ar genera o explozie a evaziunii fiscale la nivel de retail, sector mult mai greu de controlat decât marile rețele de companii.
Având în vedere toate aceste motive, nu cred că vom vedea foarte curând generalizarea taxării inverse între companiile plătitoare de TVA.
