Se spune că trebuie să fim deschişi la nou.
De acord, cu o singură condiţie: ca inovaţia să aducă cu adevărat ceva bun, folositor, progresist. Dacă însă, sub masca noului, încercăm să adoptăm lucruri nefolositoare sau chiar dăunătoare, trebuie să ne rezervăm dreptul de a păstra formula care s-a dovedit, în timp, a fi câştigătoare, a rezista trecerii vremii.
Am să dau trei exemple de astfel de inovaţii care mi s-au părut mai mult decât discutabile, şi voi încerca, desigur, să-mi şi argumentez punctul de vedere (altfel ar părea doar o reticenţă nejustificată).
Am întâlnit în mai multe locuri ideea de „creaţie literară colectivă”, în care fie mai mulţi autori produc aceeaşi operă, fie opera este începută de unul, continuată de altul, apoi de altul şi aşa mai departe.
Accept ideea că poate exista, mai ales în cazul unui scenariu de film sau al unui documentar, un coautor.
Dar să extinzi aceasta până la a ajunge ca o operă să fie semnată de zeci de indivizi sau preluată şi continuată la nesfârşit, mi se pare absolut forţat şi păgubos.
Cu toţii ştim că muza ne „vizitează” pentru a ne deschide un cordon fie către sferele înalte, fie către un imaginar (sau poate nu) flux în care sunt stocate toate datele şi faptele existente, urmând ca prin talentul propriu, prin prisma noastră să redăm şi să interpretăm într-o formă artistică ceea ce „receptăm” de acolo.
Această viziune este unică şi îi aparţine fiecărui autor, tocmai asta făcându-l să fie diferit de ceilalţi.
În aceste condiţii, a-mi împărţi opera cu încă „n” autori sau a avea pretenţia că pot prelua viziunea lui „X”, pentru ca apoi „Y” să preia viziunea mea şi aşa mai departe, mi se pare un nonsens absolut şi o practică ce dăunează actului de creaţie artistică.
De la teatru interactiv la teatru erotic
Apoi, am citit cu stupefacţie că se studia posibilitatea unui tip de cinema sau teatru interactiv, în care spectatorul să aleagă finalul (!!!). Dincolo de raţiuni probabil de senzaţional şi de mărire a încasărilor, această idee mi se pare o aberaţie.
Finalul este ceea ce creatorul (în speţă regizorul sau scenaristul) a considerat că îi împlineşte cel mai bine opera, că redă cel mai corect mesajul pe care a dorit să-l transmită spectatorului. Este încununarea creaţiei sale, aşa după cum, dacă admitem religia, omul este încununarea creaţiei divine.
Dacă spectatorul nu este mulţumit, poate posta o recenzie pe Internet sau în vreo revistă în care să-şi exprime punctul de vedere, sau poate pur şi simplu să „migreze” către alt scenarist şi alt regizor, mai aproape de preferinţele sale.
Dar ca să dicteze el finalul – asta nu înseamnă decât masacrarea operei, şi în plus după un criteriu aleator, fiindcă în fond nimic nu ne garantează că avem de-a face cu un spectator inteligent sau bine intenţionat.
Autorul autentic scrie pentru cititori, deşi scrie şi pentru el, şi nimic nu l-ar întrista mai tare decât să ştie că cititorii nu-i apreciază opera, că sunt nemulţumiţi de ceea ce le oferă. Dar, de asemenea, îndrăznesc să afirm că nici în acest caz nu ar trebui să-și schimbe scrisul, chiar dacă ar fi să nu mai vândă niciun exemplar sau să aibă doat câteva zeci de vizualizări, în cazul lucrărilor postate pe Internet. (Sunt şi unii autori care au avut parte de recunoaştere după moarte). Fiindcă scrisul reprezintă viziunea lui, imaginaţia lui, „nebunia” lui, şi pe acestea nu le poate schimba, deoarece ele îl reprezintă ca scriitor. Atunci când scrie, scrie ca să se „elibereze” de o povară, ca să facă cunoscută lumii o viziune, este poate animat de un „daimon” al creaţiei, dar nu elaborează prea mult, nu scrie într-un anumit fel care ştie că i-ar plăcea cititorului. Fiindcă dacă ar scrie cum îi place acestuia, dar nu-i place lui, ar însemna să se mintă şi pe el, să-l mintă şi pe cititor. Şi nu ar trebui să accepte un asemenea compromis. Ca atare, finalurile și le va scrie singur…
În sfârşit, am întâlnit, în lumea culturală contemporană, inovaţii ca teatru erotic sau invitaţii la săli de lectură unde cititul se face… în pijamale, pe lângă alte şi alte manifestări care au de-a face cu snobismul şi cu preţiozitatea, şi mult mai puţin cu arta.
Fără supărare, toată această mascaradă ce are drept scop, pasămite, ajungerea mai aproape de spectator sau de cititor face un deserviciu artei. Nu am fost, este drept, la vreo reprezentaţie de teatru erotic, dar ştiu, evident, care este semnificaţia cuvântului „erotic” şi, deşi erotismul prezentat într-o doză adecvată şi în limitele unei (să-i zicem) decenţe poate sluji arta, excesul îi va dăuna, cu siguranţă, iar teatrul mi se pare cel mai puţin potrivit pentru un asemenea experiment.
Actorul de teatru urcă pe scenă ca să se identifice cu personajul, ca să redea, uneori incredibil de bine, o paletă extrem de largă de emoţii, ca să se transpună într-un rol de o manieră cât mai convingătoare, nu ca să se dezbrace.
Apoi, despre lecturile în pijamale şi altele asemenea, ce aş mai putea spune? Mă tem ca nu cumva şi copiii să ajungă să râdă de noi, deşi aceasta îmi aminteşte de o altă realitate, mult mai tristă, anume că adolescenţii şi tinerii sunt tot mai puţin atraşi de artă, nu mai pun preţ pe acest tip de cultivare a spiritului, cum se făcea înainte.
Desigur, dacă tot ce li s-a oferit au fost goana după câştig material şi o sexualizare excesivă, nici nu aveau cum să se îndrepte către valorile autentice.
Din acest punct de vedere, suntem într-un regres evident şi va fi rău dacă vom continua astfel.
