Horia Cardoș, Fondator și CEO Agroland Group
Negocierile pentru acordul comercial dintre Uniunea Europeană și MERCOSUR au început în 1999, într-un moment de maxim optimism european. Era anul adoptării euro (inițial ca monedă contabilă), iar ambiția declarată a UE era să devină cea mai importantă economie a lumii.
La acel moment, Uniunea Europeană negocia dintr-o poziție de forță. PIB-ul său reprezenta aproximativ 70% din cel al Statele Unite ale Americii și era de aproape șase ori mai mare decât cel al China. Diferența de putere economică era evidentă, iar acordurile comerciale erau gândite ca instrumente de consolidare a dominației industriale europene.
Negocierile UE–MERCOSUR s-au blocat însă rapid, din cauza diferențelor majore de viziune economică și comercială. Cu toate acestea, până în jurul anului 2010, UE încă își permitea ambiții mari. PIB-ul european ajunsese la paritate cu cel al SUA, iar cele două blocuri reprezentau fiecare aproximativ 23% din PIB-ul global. China urcase la circa 10%, dar era percepută mai degrabă ca un concurent aflat în recuperare.
Astăzi, în 2025, contextul este complet diferit.
După mai bine de un deceniu marcat de pierderea competitivității industriale, creșterea costurilor energetice, politici climatice implementate fără un pilon industrial coerent și șocuri geopolitice majore, poziția relativă a Uniunii Europene în economia globală s-a erodat semnificativ. În același timp, SUA și-au consolidat avantajul competitiv, iar China a ajuns la un PIB comparabil cu cel al UE.
Această schimbare este una structurală, nu conjuncturală. Și are un impact direct asupra modului în care UE negociază acorduri comerciale strategice.
În ultimii 15 ani, poziția de negociere a Uniunii Europene a slăbit constant. Cu toate acestea, acordul UE–MERCOSUR a continuat să fie promovat pe baza unor ipoteze care nu mai reflectă realitatea economică actuală.
Inițial, susținerea politică a acordului a venit în special din partea marilor economii industriale europene, în frunte cu Germania. Strategia era clară: UE accepta pierderi în agricultură și industria alimentară, considerate gestionabile, în schimbul unor câștiguri net superioare din exporturile industriale și de tehnologie către America de Sud.
Acest pariu putea avea sens într-o Europă dominantă industrial.
Problema este că acea Europă nu mai există.
În 2025, industria europeană nu mai este competitivă pe piața sud-americană în raport cu produsele din SUA sau China: nu la preț, nu la energie, nu la volum și nu la viteză de execuție. În acest context, efectele acordului UE–MERCOSUR sunt ușor de anticipat: pierderi certe în agricultură și industria alimentară, sectoare cu impact social major și câștiguri limitate sau inexistente în industrie și tehnologie.
Cu alte cuvinte, UE riscă să cedeze exact acele sectoare în care mai are ancore economice locale și sociale, fără a obține în schimb avantaje strategice reale.
Acordul UE–MERCOSUR pare astfel rezultatul unei strategii construite pe date și realități economice de acum 20 de ani, aplicată într-o lume care s-a schimbat fundamental. Fără o resetare profundă a politicilor industriale, energetice și comerciale, Uniunea Europeană riscă să transforme acest acord într-un nou pas spre ieșirea treptată din competiția economică globală reală cu SUA și China.
Iar costul final nu va fi unul abstract sau politic, ci unul economic și social, suportat de fermieri, producători și consumatori europeni.
Context economic global (PIB nominal, USD)
Produsul Intern Brut (nominal, 2024/2025)
- SUA: 28,8 trilioane USD (2024) — cea mai mare economie globală.
- Uniunea Europeană: 19,5 trilioane USD (2024)
- China: 18,7 trilioane USD (2024)
- Proiecții FMI/analize externe: SUA rămâne semnificativ peste China în 2025, cu o diferență de peste 10 trilioane USD pe bază nominală.
Partaje în PIB-ul mondial
- Economia mondială a depășit 111 trilioane USD în 2024.
- China si UE, în jur de 17–18% din PIB global fiecare; SUA peste 25%
