„Nu cunosc alt roman autohton pe care fanii să-l ştie pe dinafară, ca pe Craii de Curtea-Veche.” (Ion Barbu)
Mihai Caba
Aflaţi în consens, toţi biografii şi exegeţii scriitorului Mateiu I. Caragiale îi recunosc paternitatea de a fi fost prima odraslă a celebrului său tată, dramaturgul Ion Luca Caragiale, provenit în urma „relaţiei” acestuia cu Maria Constantinescu, funcţionară, precum şi el, la Regia Monopolurilor Statului, fiind cu 13 ani mai tânără. Venirea pe lume a copilului, denumit Mateiu, după voia tatălui, „s-a petrecut la 25 martie 1885, în casa din mahalaua bucureşteană Sf. Vasile, situată pe strada Frumoasă, nr. 14, când mama sa abia împlinise 20 de ani”, după cum avea să noteze într-un studiu introductiv la volumul Mateiu I.Caragiale – Opere, din 2018, scriitorul şi criticul literar, Barbu Cioculescu, nimeni altul decât fiul distinsului critic literar, Şerban Cioculescu (1902 – 1988). Chiar şi aşa, tatăl îşi va recunoaşte „copilul din flori”, înclinând să-i dea o bună educaţie pe mai departe.
Să notăm că naşterea lui Mateiu a fost precedată de „lovitura” dată cu un an înainte, în 1884, de către tatăl său, I.L.Caragiale, cu primele sale reprezentaţii teatrale pe scenă, îndeosebi cu piesa „O scrisoare pierdută”, ce avea să-l propulseze patru ani mai târziu în postul de „director general al teatrelor”. Cum acest concubinaj „scârţia” serios, „nu atât din pricina diferenţei de vârstă, cât mai ales a statutului social”, n-a fost de mirare ca acesta să eşueze iminent şi iremediabil.
Devenit important „om de teatru” şi „figură” permanentă la Naţionalul bucureştean, lui I.L.Caragiale, precum a comentat unul dintre biografii săi, „într-o seară norocoasă de iarnă (1889 n.n.) avea să-i pice cu tronc o frumuseţe de fată, Alexandrina, pe care n-a şovăit s-o ceară de nevastă la nicio zi de la fulguranta întâlnire.” Este vorba despre Alexandrina Burelly „fiica arhitectului de origine italiană înrădăcinat pe meleaguri muntene de familia princiară Bibescu.” Cu consimţămâtul acordat de tatăl ei, „porumbeii se luară”, iar I.L.Caragiale, fără a-şi tăinui „aventura şi fructul acesteia”, îl aduce pe Mateiu în noua familie, care s-a tot mărit curând cu două fetiţe, „răpite prea repede de molima timpului”, apoi un băiat, pe nume Ion Luca, alintat „Luchi” de mic şi o fată, pe nume Ecaterina, alintată „Tuşchi”, cu care Mateiu şi-a petrecut copilăria.. Încă din această perioadă infantilă, aflat în noul mediu familial, Mateiu „se bucura doar de o mică parte a afecţiunii familiale; steaua căminului fiind Luchi, cel considerat copilul – minune”, motiv pentru care, în mintea lui Mateiu „începea să se manifeste primele simptome ale unui complex de persecuţie”, precum a continuat să noteze acelaşi biograf şi critic, Barbu Cioculescu.
Tatăl şi Mateiu la 1890
Încercând să-l disculpe pe marele dramaturg, fost director general al teatrelor, „în casa căruia nu mai domnea belşugul, iar traiul era menţinut prin împrumuturi”, tot B.Cioculescu va găsi şi o explicaţie plauzibilă: „urmare a unui climat sever instalat în casă (…) nu este exclus ca tatăl Caragiale să se fi purtat mai cicălitor cu Mateiu, ca răsunet paradoxal al unui sentiment lăuntric de culpabilitate sau, dimpotrivă, pentru ca astfel să-l protejeze în situaţia de copil din afară.” Poate de aceea, Mateiu n-a mai simţit îndemnul sufletesc de a-şi căuta cu înflăcărare dragostea familială, aşa cum fac, de bună seamă, cei mai mulţi dintre adolescenţi când trec de pragul copilăriei. Că a fost aşa şi nu altfel, spun relevantele mărturii ale vitregei sale surori,, Caterina, alias Tuşchi (Ecaterina Logadi), în volumul: „Amintirile mele despre tata”: „Era rece şi distant cu tata. Nu-I înţelegea nici talentul, nici firea. Matei era refractar la orice sfat şi apreciere a tatii asupra părerilor şi convingerilor lui. Singur el îi ţinea piept tatii, contrazicându-l în mod metodic şi distrugând înţelegerea şi voia bună care domnea în casa noastră. Niciodată n-a fost cu tata în comuniune de idei şi lupta începuse de cât pot eu să-mi aduc aminte.”
Nu prea târziu, în 1905, atunci când Mateiu află că tatăl său îl deposedase şi-i „tocase” cei 40 de mii de lei, „lăsaţi moştenire testamentară primului ei nepot (Mateiu n.n) de către bogata sa mătuşă,, Ecaterina Cardini (sora lui I.L.Caragiale n.n.), zisă Lenci sau Momuloaia, căsătorită cu Girolamo Cardini, zis Momulo, mare proprietar de terenuri şi locante în Bucureşti”, adversitatea sa paternă se transformă într-o adevărată ură, rămasă „neîmpăcată nici măcar până la moartea surprinzătoare a ilustrului său tată, de la începutu verii anului 1912”, cum au notat cei mai mulţi dintre biografii săi.
Astfel, aflat într-o neaşteptată perspectivă a sărăciei, de aici încolo, „cu firea luiultrasensibilă şi având bine întipărite în minte învăţămintele dascălului său de istorie şi latină, Anghel Demetriescu:< cum că un tânăr are nevoie de cinci mii de napoleoni aur pentru a porni în viaţă >, Mateiu se avântă înspre o viaţă gomosaă, chipurile, provenită dintr-o descendenţă nobilă, trăită mereu în goană nebună după bani, moşii, titluri şi decoraţii”, aşa cum reiese din scrisorile sale şi din propriul său Jurnal.
Însă, pentru a ajunge la acest punct „sensibil”, se cuvine să-i urmărim şi primii ani ai învăţăturii sale, începuţi în 1892, pe când avea şapte ani, fiind înscris la Şcoala primară de băieţi „Petrache Poenaru” din Bucureştişi continuaţi, după absolvire, la Liceul „Sfântul Gheorghe”, unde dovedeşte, atât înclinaţii literare, cât şi o pasiune pentru istorie, heraldică şi genealogie, insuflată de eminentul director Demetriescu, dar şi de alţii, între care: scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea, arhitectul Ion Mincu şi omul de cultură Nicolae Petraşcu, pe care îi cunoaşte în acea perioadă.
Adâncindu-se în căutarea strămoşilor săi „pe care îi credea aristrocraţi” şi având ca punct de plecare „pe soţia bunicului său pe linie paternă”, merge din aproape în aproape şi află că aceasta era „fiica negustorului grec Luca Kiriac Karaboas.” Extinzându-şi cercetările peste mai multe secole, „reuşeşte s-o integreze în familia nobiliară Karabetz de Nagy – Buny, amintită în cronicile medievale.” (Global – Info). Se pare că visul său de a se trage dintr-o „spiţă nobiliară” prinsese a-şi dovedi primele semne încurajatoare. De aici încolo, Mateiu, invocându-şi „originea nobiliară”, nu se mai considera fiul „berarului” Caragiale şi nici strămoşii săi nu se trăgeau din neam de „plăcintari greci, care vindeau plăcinte purtând tava pe creştetul capului”, cum îi plăcea tatălui său să-i tot amintească. În consecinţă, Mateiu începuse să-şi aroge vizibil, în ţinută vestimentară şi comportament, atât în familie, cât şi în societate, firea unui „lord britanic, cu ascendenţe nobiliare atestate de nouă secole, fiind reacţionar, conservator, cârtitor, lipsit de prieteni şi inconjurat de inamici şi supuşi la tot pasul”, cum l-au „portretizat” cei mai mulţi dintre biografiii şi cunoştinţele sale scriitoriceşti.
Terminându-şi studiile liceale, în 1905, Mateiu urmează chemarea tatălui său, I.LCaragiale, stabilit de curând la Berlin „în urma intrării în posesia moştenirii ce i se cuvenea de drept”, în vederea continuării studiilor sale la Facultatea de Drept. Numai că aici, la Berlin, Mateiu se preocupă mai mult de literatură, de heraldică şi de a cunoaşte îndeaproape capitala Germaniei, decât de studiile în Drept, aşa cum va relata în Jurnalul său de mai târziu: „Ideea de a mă constrânge să urmez studiile universitare de drept în Germania a fost, la tatăl meu, o sminteală mai mult. Sarcina ar fi fost pentru mine dublă: să învăț nu numai materia, ci, de asemenea, și limba în care aceasta era profesată sau scrisă. Studiile nu mi-ar fi slujit, de altfel, la mare lucru”.
Mateiu şi tatăl său la Berlin
Sesizându-i inadaptarea la studiile juridice berlineze, dar consecvent în ideea ca fiul său să urmeze o carieră juridică, în 1906, îl aflăm pe Mateiu student la Facultatea de Drept de la Bucureşti. Dar şi aici Mateiu se dovedeşte refractar la dorinţa tatălui său şi nu le continuă; însă, în paralel, până în 1909, va susţine mai multe examene la Universitate, având o întrerupere, în 1907, pe motive de boală. Continuându-şi cu asiduitate interesul pentru literatură şi heraldică, în 1910, concepe să dea o primă formă viitorului roman „Craii de Curtea-Veche”, întrevăzut în titlu dintr-o anecdotă publicată de tatăl său în revista Vatra, „ce cuprindea originea expresiei de <crai…de Curtea-Veche>”.
Un an mai târziu, în 1911, dă o primă formă şi povestirii Remember , „plasată în cadrul cosmopolit al Berlinului de la începutul secolului”, devenită după terminarea şi editarea acesteia, în 1924, la Cultura naţională, „punctul cel mai de sus al esteticii mateiene , astfel fiind apreciată de critica literară.
În 1912, Mateiu are o prolifică creaţie poetică, iar pentru publicarea numeroaselor poezii ale fiului său, I.L.Caragiale face o deplasre la Iaşi, prilej cu care îi înmânează lui Garabet Ibrăileanu „un teanc de 13 poezii ale lui Mateiu. pentru cuprinderea lor în revista Viaţa românească”. Fiind apreciate de exigentul G.Ibrăileanu, Mateiu I.Caragiale debutează astfel ca poet în numărul din aprile 1912 al revistei ieşene. Acest debut poetic al lui Mateiu I.Caragiale n-a trecut neobservat. Iată cum l-a apreciat şi poetul Panait Cerna, aflat pe atunci la Leipzig în ilustrata trimisă în iunie 1912 lui I,L,Caragiale: „Iubite nene Iancule, băiatul dumitale e un talent remarcabi. Cele mai multe din poeziile lui sunt simple schiţe, momente prinse în versuri bine legate. Dar câtă poezie şi fantezie e în unele din ele (Noapte roşie, Cronicarul) şi cât meşteşug de caracterizare dovedesc altele ( Boierul, Trântorul)! Trecutul nostru tot înviat în câteva rânduri! De mult, de mult n-am mai citit o strofă aşa frumoasă cum e aceasta: < Desprins din stemã parcã, spre depãrtãri senine,/ Un corb bãtrân şi ’ntinde puternic negrul zbor,/ Şi ’n liniştea adâncã, din când în când, uşor,/ Din ulmi cad frunze moarte, plutind ´ în clipe line >. Te felicit cu adâncã fericire, nene Iancule! O parte din putenricul d-tale talent a întinerit în odrasla d-tale, luând o formã proprie şi fãgãduind flori care nu se scuturã niciodatã. Al d-tale preaplecat, Cerna.”
Dar cum, uneori, neprevăzutul poate să-ţi schimbe oricând bucuria în necaz, la doar câteva zile după primirea ilustratei lui Cernea, „nenea Iancu”, aflat în suferinţa arteriosclerozei sale de mai multă vreme, în zorii zilei de 22 iunie 1912 trece subit la cele veşnice. La înmormântarea lui de la Berlin a asistat şi Mateiu, a cărui viaţă după acest moment funest neaşteptat se complică din ce în ce mai mult, resimţind din plin o lipsă acută a mijloacelor materiale oferite de tatăl său. Se refugiază în poezie şi, drept urmare a publicării numeroaselor sale creaţii poetice în Viaţa Românească, este răsplătit, în 1913, cu medalia „Bene Merenti”, clasa I, fapt ce îi deschide perspectiva unui serviciu, devenind şef de cabinet al ministrului Al. Bădărău de la Ministerul Lucrărilor Publice, iar mai târziu (1919 – 1921), devine şeful Biroului Presei din Ministerul de Interne.
Chiar şi cu o situaţie împovărătoare, Mateiu îşi menţine cu demnitate iluzoria sa „spiţă aristrocratică” şi animat de aceasta, în 1916, începe să lucreze tot mai intens la romanul „Craii de Curtea-Veche”, aflat în pregătire. Iată cum era văzut pe atunci de câte unul dintre contemporanii săi, K.H. Zambaccian: „Mai apărea uneori (la Capșa), fără a lua loc la masă, ci aruncând doar o privire distantă, și Matei I. Caragiale, îmbrăcat în haine bine croite, însă lustruite și cam roase de timp și care purta o pălărie tare denumită „melon”, soioasă de prea multă purtare. Nu-i lipseau nici mănușile galbene, nici bastonul.”
Şi scriitorul Cezar Petrescu îi va remarca lui Mateiu stranietatea apariţiei sale în cunoscuta locantă bucureşteană: „Sosea Mateiu, ascunzându-şi timiditatea sub armura trufiei distante, ceremonios, politicos, care aci nu făcea nicio impresie.”
Adept încă din şcoală al conceptului că „adevărata filosofie a vieţii este banul”, neavându-l, nu ezita uneori în corespondenţa sa cu amicul Boicescu, aflat la Paris pentru studii, să i se destăinue cu amărăciune: „E deplorabil să n-ai bani şi mu mai este nimic de adăugat.”. Singura soluţie de ieşire din această „criză” jenantă nu putea fi pentru Mateiu decât să-şi caute „o partidă bună” pentru însurătoare. După câţiva ani irosiţi cu „căutările”, în cele din urmă, în 1923, Mateiu, în vârstă de 38 de ani, se va căsători cu Marica Sion, fiica poetului Gheorghe Sion şi mătuşa, domnişoară bătrână, a Ştefanei Velizar Teodoreanu, cu 25 de ani mai în vârstă decât el (!).
Povesteşte doamna Teodoreanu: „S-au cunoscut în casa deschisă a mătuşii Margot (Miller – Verghy). Marica era singură, melancolică, mult prea bogată. Vremea trecuse, îmbătrânise şi nu-şi găsea bărbat pe placul ei. Mateiu era singur, sărac şi scriitor. (…) Tante Margot gândea că tinerii a fi o pereche potrivită, ba mai mult, şi-a pus în gând să-i căsătorească. Voia să-i convingă că ar fi fericiţi o viaţă împreună. (…) Căsătoria a avut loc până la urmă. Erau perfect demodați amândoi. Nu se vedea diferența mare de vârstă, a ei față de a lui, de principii și angoase neexprimate.”
Căsătoria cu „juna” Marica i-a adus lui Mateiu împlinirea viselor sale de boierie: masă bogată, bani, cămin boieresc luxos, decorat cu gust, de la mobilă, tablouri, la argintărie, călătorii în străinătate, conacul şi moşia Sionu de pe lângă Fundulea; toate acestea şi încă altele, făcându-l pe „junele” soţ să se simtă ca …un adevărat conte de Bărăgan. Ba mai mult, datorită lui conacul de la moşie a devenit un „cuib de nobili”, având arborat pe catargul din faţă „propriul său stindard pe care se desluşea de departe stema heraldică desenată de el însuşi, închipuind blazonul strămoşesc al Karabetzilor.
Şi ca toate să fie fără cusur, Mateiu „şi-a compus şi o deviză nobiliară în limba latină: < Cave, Age, Tace>.”, respectiv: Păzeşte, Acţionează, Taci.
De îndată ce situaţia sa „boierească” se înrădăcinează tot mai mult, Mateiu revine la scrierile sale şi drept urmare, în 1924, termină şi editează povestirea „Remember”, mai sus amintită. Având şi reale motive de inspiraţie, lucrează cu şi mai multă aplecare la proiectatul său roman „Craii de Curtea-Veche”, ale cărui prime capitole le tipăreşte pe rând, în perioada 1926 – 1928, în revista Gândirea.
Hotărât să intre în diplomaţia românească, în 1928, Mateiu I. Caragiale va întreprinde o călătorie în Italia, unde se întâlneşte la hotelul Miramare din San Remo cu Nicolae Titulescu, ministrul de externe al României. Tot acolo şi atunci, „împreună cu soţia sa,, se reculege la mormântul Elizei Sion, mama Maricăi,, înhumată în 1907 în cimitirul din San Remo”.
Întors în ţară, în sfârşit, după zece ani de elaborare. definitivează romanul „Craii de Curtea-Veche”, ce va fi editat în 1929 la Editura Cartea Românească, pentru care va primi Premiul Societăţii Scriitorilor Români.
Încă după apariţia sa fragmentată din revista Gândirea şi îndeosebi de la apariţia lui integrală la Cartea Românească, romanul „Craii de Curtea-Veche” al lui Mateiu I. Caragiale a provocat şi încă mai provoacă şi astăzi, atât la criticii literari, cât şi la cititorii pasionaţi, aprecieri şi interpretări diferit nuanţate, în ceea ce priveşte incertitudinea plasării romanului într-un anumit gen literar: proză lirică sau narativă, roman gotic sau baroc, decadent sau estetizant. Poate de aceea şi renumitul critic literar al vremii, Perpessicius, avea să dea romanului lui Mateiu I.Caragiale verdictul său infailibil: „Craii de Curtea-Veche – cea mai puţin pământească dintre lucrările noastre epice.”
Referindu-se la cei patru „crai” ai romanului matein, Paşadia, Pantazi, Povestitorul şi Gore Pirgu, criticul Ovid S. Crohmălniceanu afirmă dezinvolt: „De simpatia lui Mateiu se bucur nu stât coborâtorii dintr-o stirpe ilustră, cât cei în stare să instituie ei însişi o tagmă aleasă, printr-o înzestrare ieşită din comun.”
La Craii de Curtea-Veche va face referiri şi ilustrul critic, Eugen Lovinescu: „Ceea ce înnobilează oarecum zugrăvirea acestui putregai social este marele talent al scriitorului, calitatea stilului său somptuos, liric, pitoresc, fosforescenţa decadentă a limbii în amestecul de imagini poetice, de cuvinte arhaice, de demnitate de expresie, cu trivialităţi verbale căutate anume – într-o concepţie bizară, cu întreaga personalitate a acestui colorat şi steril scriitor de decadenţă.”
Sub imboldul bunei receptări a poeziilor şi a prozei sale de către critici şi cititori, Mateiu va începe să scrie un nou Jurnal, în locul celui pierdut, dar şi a unui roman poliţist „Sub pecetea tainei”, din care, în perioada 1930 – 1933, va apare mai multe fragmente, însă romanul a rămas neterminat deoarece, trecând peste „o teribilă criză morală”, pe care o consemnează în Jurnal, Mateiu „se înstrăinează treptat de literatură”. Definitivează în tot acest răstimp doar două studii de heraldică: „În chestia unei aberaţii” şi „O contribuţie heraldică la istoria Brâncovenilor”, ultimul prezentându-se într-o apreciată proză artistică.
În 1934, va consemna în Jurnal: „Starea mea de spirit e probabil aceea a oamenilor care simt sfârşitul apropiindu-se şi nu mai trag nici o nădejde.” În 1935 se retrage la moşia de la Sion şi se ocupă personal de desfăşurarea lucrărilor agricole, pe care le va detalia în însemnările sale, cu extindere şi asupra celor din anii trecuţi. Fiind atras de extravaganta personalitate a contelui von Hoditz, începe să scrie monografia proiectată, care va rămâne neterminată, deoarece, la 17 ianuarie 1936, în vârstă de 51 de ani, Mateiu I. Caragiale, în urma unei hemoragii cerebrale, se stinge din viaţă. A fost înmormântat în Cimitirul Bellu. Soţia sa, Marica, i-a supraveţuit încă nouă ani.
În acelaş an îi apare postum placheta sa de versuri, intitulată Pajere, cum a dorit.
Cărţi ale lui Mateiu I. Caragiale
Posteritatea i-a fost una luminoasă, cuprinzând ediţii ale operei complete, dar şi multiple editări ale scrierilor sale poetice şi de proză, receptate la fel de bine peste ani.
Istoricul şi criticul literar Nicolae Manolescu, încluzându-l pe Mateiu I.Caragiale în „Istoria critică a literaturii române”, editată în 2008, va sintetiza, cu referire la „Craii de Curtea-Veche”, următoarele: „Textul lui Mateiu Caragiale e scris pentru acele momente din viaţa fiecărui om, în care trecutul e mai important decât actualitatea, voluptatea mai importantă decât adevărul, miresmele închipuite sau visate – mai importante decât realul. E o apoteoză a plăcerii, cu extazele şi abisurile ei pline de primejdii.”
Apreciindu-i însemnatele sale lucrări de heraldică, în 2015, la marcarea celor 130 de ani de la naştere, în semn de omagiu adus heraldistului Mateiu I.Caragiale, BNR a pus în circulaţie, pentru numismaţi, o monedă de argint cu chipul său , având valoarea de 5 lei. Mai departe, în 2019, la împlinirea celor 90 de ani de la apariţia „Crailor”, BNR „recidivează” şi pune în circulaţie o monedă de aur, cu valorea de 100 lei.
Demnă de luat în seamă este şi îndelungata cercetare acordată personalităţii şi operei lui Mateiu I.Caragiale de către prozatorul – biograf, Ion Iovan, având ca rezultat volumele: Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român, Ed. Compania, 2002, Ultimile însemnări ale lui Mateiu Caragiale, Ed. Cartea Veche, 2008 ( Premiul pentru proză al USR) şi MJC, Ed. Polirom, 2015 (Premiul pentru proză al Academiei Române), prin care autorul îşi motivează „răbdarea” avută pentru Mateiu, aceea „de a nu fi fost o aşchie a lui Ion Luca. În nicio privinţă” (…), cum şi „obsesia lui pentru stil, în scriitură, în viaţă.”
. Pentru final, însă, cred că se cuvine să-i facem auzită şi părerea lui George Călinescu, considerat „părinte al criticii literare româneşti”. Astfel, aşezându-l pe Mateiu I. Caragiale în monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini şi până în prezent”, Editura Fundaţiilor Regale, 1941, la capitolul: Dadaişti, Suprarealişti, Hermetici. Momentul 1928. Reviste de avangardă. Balcanismul, din care mai fac parte: Tristan Tzara, Urmuz, Geo Bogza, Ion Barbu, Ion Vinea, H.Bonciu, Simion Stolnicu, Vladimir Streinu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Emil Botta ş.a., şi rezervându-i pentru analiză paginile 813 – 815, G. Călinescu va delibera, privindu-i…. opera: „În ce categorie literară poate fi aşezat cu proza sa Mateiu I. Caragiale? Mai curând în grupa suprarealiştilor. Afinităţile lui cu Edgar Poe, grija de autenticitate, cu înlăturarea oricărei invenţii, coloarea de cer înroşit, învălmăşeala onirică, coborârea la elementul inefabil ancestral, alătură pe scriitor de I. Vinea, de I. Barbu, în genere de poeţii fondului obscur.”
– poezia: „Poeziile lui Mateiu Caragiale strânse în volumul Pajere sunt, întrucât priveşte inspiraţia bizantină, imitate după D. Teleor, care publica în Flacăra astfel de portrete murale. Evident, Caragiale are o paletă mai bogată”,
– Craii de Curtea-Veche: „Şi totuşi se desprinde din toată scrierea o savoare ciudată, un aer de puternică originalitate, ceea ce şi explică admiraţia prietenilor, care sunt în genere creatori puri, nu critici. Mateiu Caragiale este şi el promotor (şi poate cel dintâi) al balcanismului literar (s.n.), acel amestec gras de expresii măscăroase, de impulsiuni lascive, de conştiinţă a unei eredităţi aventuroase şi tulburi, totul purificat şi văzut mai de sus de o inteligenţă superioară.”
La cei 140 de ani de la naştere şi 89 de ani ai veşniciei sale, poetul, prozatorul şi heraldistul Mateiu I. Caragiale continuă „să rămână acelaşi visător nepocăit, pururi atras de ce e îndepărtat şi tainic”, după cum el însuşi s-a închipuit a fi.
