*“Ne vous servez pas de la musique. Servez-la.”/Nu vă serviţi de muzică. Serviţi-o. *“La musique doit vivre sous nos doigts, sous nos yeux, dans nos coeurs et nos cerveaux, avec tout ce que nous, les vivants, pouvons lui apporter en offrande.”/Muzica trebuie să trăiască sub degetele noastre, sub ochii noştri, în inimile noastre şi minţile noastre, cu tot ceea ce noi, cei vii, putem să-i aducem drept ofrandă. Cele două cugetări aparţin strălucitului artist român Dinu Lipatti (1917-1950) căruia i-am dedicat însemnările de faţă.
S-a născut la 19 martie 1917 la Bucureşti, într-o familie având bogate tradiţii muzicale; tatăl său Theodor fusese diplomat de carieră, dar şi un violonist care studiase cu maestrul Pablo Sarasate, iar mama lui se afirmase ca o excelentă pianistă. Din fragedă copilărie, Dinu s-a dovedit a fi un extraordinar talent care a impresionat pe viitorii săi profesori între care renumita Florica Musicescu. După o perioadă de studii la “Conservatorul din Bucureşti”, Dinu Lipatti este invitat de marele pianist Alfred Cortot să studieze la “École Nationale de Musique” de la Paris. Tot în Capitala Franţei, el ia lecţii de compoziţie cu Paul Dukas şi Nadia Boulanger şi lecţii de artă dirijorală cu Charles Munch.
Anul 1936 marchează debutul carierei sale pianistice prin concertele susţinute în săli renumite din Italia şi Germania. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Dinu Lipatti revine la Bucureşti unde dă mai multe recitaluri de pian şi, de asemenea, îl acompaniază pe violonistul George Enescu. Împreună cu viitoarea sa soţie, o fostă elevă a Floricăi Musicescu, pe nume Madeleine Cantacuzino, el pleacă în unele ţări scandinave pentru admirabile concerte şi decid de comun acord să se stabilească în Elveţia. Acolo, el este profesor de pian la “Conservatorul din Geneva” şi îşi continuă cariera interpretativă prin recitaluri de pian sau ca solist împreună cu orchestrele dirijate de Herbert von Karajan şi Alceo Galliera.
Urmează o perioadă extrem de dificilă a scurtei sale biografii. Medicii descoperă faptul că Dinu Lipatti suferea de maladia necruţătoare a leucemiei în timp ce se pregătea pentru un îndelungat turneu de concerte mult aşteptate în America. Totuşi, se puneau mari speranţe în efectele binefăcătoare ale noului medicament Cortizon; fiind extrem de scump şi, în consecinţă, greu accesibil, mari muzicieni printre care Igor Stravinski şi Yehudi Menuhin au contribuit cu însemnate fonduri pentru procurarea urgentă a leacului respectiv. Ameliorarea aparentă a stării sale de sănătate a fost, însă, urmată de o agravare imprevizibilă a acesteia. Gazetele timpului au relatat despre următorul episod tragic: în ziua de 16 septembrie 1950, în pofida slăbirii sale fizice, Dinu Lipatti a decis să nu renunţe la concertul public de la Besançon/Franţa unde intenţiona să interpreteze cele 14 Valsuri în Do diez minor de Frédéric Chopin; după o pauză îndelungată, în timpul căreia publicul a rămas în sala de concerte, Dinu Lipatti a apărut pe scenă, s-a aşezat la pian – ca şi cum totul ar fi fost normal – şi a interpretat motivul Jesus bleibt meine Freude din cantata Herz und Mund und Tat und Leben de Johann Sebastian Bach. Cu această rugăciune ca o premoniţie avea să se încheie cariera bogată, dar atât de scurtă a marelui nostru pianist.
Despre tristul concert de la Besançon, unul dintre fondatorii acelui Festival Muzical, Jacques Kreisler, îşi amintea următoarele: “Stăteam pe treptele scării pentru că nu mai erau locuri libere. Încă de la primele sunete, m-am ridicat de pe modestul meu loc şi mi-am spus: <Nu am mai auzit aşa ceva până acum!>. Nu mi-a scăpat nicio notă, ştiu că e o formulare convenţională, dar de data aceasta este adevărată. Îmi amintesc tot: medicul care stătea pe scenă, pregătit să intervină în orice moment, paharul cu apă de pe pian, toate detaliile ce contribuie la o capodoperă. Boala dădea evenimentului o altă semnificaţie. La final, Lipatti lăsa impresia că a venit dintr-o altă lume. O lume în care orice este posibil. În acea seară, nu a existat niciun auditor care să poată rămâne indiferent.”.
Cum a părăsit scena vieţii, la 2 decembrie 1950, maestrul Dinu Lipatti la numai 33 de ani, vârsta venerabilă a Mântuitorului Iisus Hristos? Martorii oculari povestesc că, atunci când se stingea din clipă în clipă la Geneva, asculta o placă cu muzica lui Bach şi, ţinând în mâna lui tremurândă o partitură de Beethoven, a pronunţat aceste ultime cuvinte: “Nu este de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu!”. Acelaşi mare muzician se întreba retoric în anul 1947: “Doamne, de ce trebuie să trăieşti cu moartea în suflet când viaţa ar putea fi atât de frumoasă?”; se pare, însă, că Destinul nu i-a ascultat aceste puternice sentimente optimiste.
Dinu Lipatti a lăsat, în urma sa, cuvinte de sinceră şi binemeritată apreciere. Iată câteva dintre acestea: *“Dacă într-adevăr muzica sporeşte trăinicia legăturilor interumane, este la fel de adevărat că Dinu Lipatti mi-a fost un frate, George Enescu fiindu-ne la amândoi un naş întru spirit şi muzică.” – Yehudi Menuhin; *“Maniera de cânt a lui Dinu Lipatti întruchipează desăvârşirea tehnică pusă în slujba unei profunde înţelegeri muzicale. Există la el o demnitate şi un echilibru care îşi au originea în dorinţa sa de a servi nu doar compozitorii şi lucrările lor, ci Muzica însăşi, iar o astfel de viziune interpretativă a fost posibilă şi datorită tehnicii impecabile pe care şi-o dezvoltase. Indiferent de compozitor sau de lucrare, stilul său interpretativ, armonios şi închegat făcea dovada intuiţiei, emoţiei şi raţionalităţii pianistului. Faptul că, la decenii de la moartea sa, înregistrările lui Lipatti sunt în continuare atât de căutate şi că farmecă ascultători din întreaga lume vorbeşte de la sine despre incredibila lui forţă expresivă.” – Mark Ainley; *“Nu cred că a fost sau că va fi vreodată un pianist ca Lipatti. El era un muzician care folosea pianul ca mijloc de comunicare şi expresie. Nu poţi spera să îl înţelegi decât de la înălţimea calităţilor sale de om şi de muzician. Lipatti era un om bun în cel mai înalt sens al cuvântului, o natură deosebit de sensibilă, de o delicateţe sufletească şi de un spirit aristocrat; avea, ca să spun aşa, calităţile din care apar Sfinţii.” – Walter Legge. *“Auzisem vorbindu-se despre elevul, dar nu ne aşteptam să vedem pe artistul Lipatti. Căci tânărul nu este numai absolvent strălucit al clasei de pian, ci este şi un veritabil artist serios, concentrat, văzându-şi cuminte de rostul său şi căutând să-şi dea seama de ceea ce face şi are de făcut.” – George Breazul. *“Tânărul român Dinu Lipatti este cel mai bun elev al meu şi, în acelaşi timp, un remarcabil virtuoz al pianului. Cred că va fi un al doilea Enescu.” – Paul Dukas.
În anii ’70, am fost in casa din Bucureşti unde locuia distinsul ambasador şi frate al compozitorului, Valentin Lipatti, împreună cu profesorul universitar Alexandru Tănase care era un apropiat al familiei mele şi bun prieten cu ambasadorul menţionat. Atunci am aflat multe episoade interesante despre Dinu Lipatti pe care nu le-am găsit în studiile biografice publicate în ţară sau străinătate. Voi prezenta doar unul dintre ele, legat de copilul precoce Dinu: într-o zi când veniseră în vizită câţiva oaspeţi de seamă, profesoara sa de pian i-a spus lui Dinu zâmbind şi folosind o spontană cascadă de eufemisme: “Dragă Lipăţel, te rog cântă-ne un <Scărlăţel> (renumitul compozitor care a trăit în secolul al XVIII-lea, Giuseppe Domenico Scarlatti – n.n.) pentru al nostru sufleţel.”; performanţa ad-hoc a acelui copil a fost surprinzătoare pentru audienţa ce nu s-a mai oprit din aplauze şi sărutări drăgăstoase.
Peste decenii – aflat la Geneva pentru consultări cu “Comisia Economică a O.N.U.” în calitate de Secretar General Adjunct al “Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre” – am ajuns în Cimitirul din Chêne-Bourg la mormântul lui Dinu Lipatti, flancat de mormintele mamei Anna şi soţiei Madeleine: trei cruci albe, înconjurate de flori proaspete.
Memoria marelui nostru artist se păstrează în zilele noastre prin: Casa Memorială “Dinu Lipatti” din satul Ciolceşti/Leordeni din judeţul Argeş; Casa Artelor “Dinu Lipatti”, înfiinţată în fosta sa locuinţă de pe Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 din Bucureşti; Colegiul Naţional de Arte “Dinu Lipatti” din Capitala României.
