Încep acest articol cu câteva date semnificative ale biografiei lui Constantin Tănase (1880-1945), ilustru actor de comedie şi de vodevil, cupletist, umorist şi regizor de teatru. Născut la Vaslui într-o familie modestă de moldoveni, i-a plăcut arta teatrală de mic copil, mergând la diverse reprezentaţii ale unor actori amatori şi făcând el însuşi, împreună cu prietenii săi din copilărie, momente de teatru popular în spaţii improvizate precum un hambar sau poiata găinilor. Prima experienţă interpretativă a fost în cadrul unei trupe provinciale de teatru în limba idiş. Nu excela în privinţa studiilor gimnaziale, rămânând pe primul loc pasiunea sa pentru viaţa scenei. În octombrie 1899 – după ce picase la Liceul Militar din Iaşi din motive medicale – se înrolează ca voluntar în Regimentul I Geniu din Bucureşti; această oportunitate i-a permis, după efectuarea stagiului militar, să ia un contact direct cu lumea teatrului, înscriindu-se la Conservatorul de Artă Dramatică ale cărui cursuri le-a absolvit în anul 1905. Constantin Tănase va urma un traseu sigur şi îndrăgit în acest domeniu, marcat de multe momente de referinţă printre care: *crearea trupei teatrale “Cărăbuş” şi afirmarea acesteia timp de două decenii; *lansarea cântăreţei Maria Tănase şi a multor actori celebri de comedie/cabaret; *decorarea sa cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor – 1942; *realizarea filmelor “Visul lui Tănase” – 1932 şi “Răbdare, Tănase!” – 1943; *efectuarea multor turnee în ţară şi în străinătate (Turcia, Franţa).
Voi prezenta, în rândurile ce urmează, un episod petrecut la Paris şi evocat în cartea “Cum îndemult Bucureştii petreceau” de Mircea Constantinescu: “Într-o seară, la restaurantul parizian <El Caron>. Întâmplarea face ca, la o masă, să stea C. Tănase cu soţia şi cu actriţa Mia Apostolescu, iar la alta, nu departe, Chaplin. Când acesta din urmă se ridică şi porneşte să-şi danseze partenera, consumatorii, recunoscându-l şi preaiubindu-l, aplaudă frenetic; aplaudă şi Tănase, de ce n-ar fi făcut-o? Mai mult, la dansul următor, ca şi cum s-a simţit cumva dator, invită şi el pe Mia la dans şi face faţă cu bine, dată fiind statura sa deloc chapliniană. Charlot observă <concurenţa> şi întreabă un chelner cine-i misteriosul personaj cu nas atât de proeminent. I se răspunde sentenţios de repede: <Cred că un american bogat şi excentric.>. După care chelnerul face ce face şi se apropie de masa lui Tănase şi-i comunică dulcegăros că mister Chaplin vrea să-l cunoască. <I-am spus că sunteţi american, aşa am crezut.> şi se scuză tipul, pricina avându-şi scaunul în faptul că actorul român bramburea, după bunul său plac, limbile de circulaţie universală, iar chelnerul, în sfârşit, mirosise asta. Tănase sărise, încurcat: <American? Asta-i bună! Te rog să te duci imediat şi să-i spui că sunt român, înţelegi, <roumain>, artist din Bucureşti, <Bucarest, comprenez?>. Chelnerul s-a executat întocmai şi, nu peste mult timp, cei doi actori se ridică şi se întâlnesc între mesele lor, întinzându-şi fiecare mâna cu simplitate şi rostindu-se aproape simultan, fără farafastâcuri (mofturi inutile – n.n.) de prisos: <Tănase!> şi celălalt: <Chaplin!>. Orchestra, îndemnată discret, reia o melodie de dans, prilej cu care ambii proaspeţi prieteni îşi reinvită partenerele.”.
Mircea Constantinescu continuă: “Timp de 26 de ani – între 1919 şi 1945 – C. Tănase va interpreta sute de cuplete, în duet şi solo, costumat în ministru, ţăran, malagambist, ofiţer, curtean, fotbalist, mahalagiu, chiar şi în Napoleon şi Chaplin… Controlând, ca nimeni altul, pulsul momentului, îngrijindu-se şi priveghind personal la alcătuirea repertoriului, la regie şi scenografie, Tănase a cucerit încă de la prima reprezentaţie publicul bucureştean care apoi i-a rămas toată viaţa fidel; o fidelitate reciprocă, deoarece scenetele marelui actor erau proiectate şi interpretate mai ales pentru marele public, directorul <Cărăbuşului> mergând până la ieftinirea preţului biletelor la intrare (studenţii şi elevii intrau oricum gratuit) în perioadele de cea mai acută criză economică.”.
Scriitorul Victor Eftimiu îşi amintea: “Unui străin venit la Bucureşti, singurul lucru pe care i-l poţi arăta este un peisaj din Cişmigiu şi feeriile moderne, organizate de inepuizabilul Tănase – mare actor de comedie, dansator, cântăreţ şi animator.”.
Mi-a fost foarte greu să selectez textele pronunţate sau cântate spre hazul colectiv, dar mi-am asumat următoarea opţiune aleatorie: *“Murdărie pe trotuar,/Apa ţi-o dă la cântar,/Baie ia doar dom’ primar,/Păi, până când?/Scarlatină cu toptanul,/N-au murit destui tot anul./Nu mai pot să rabd, măi vere,/Toţi pungaşii-au azi avere./Păi, până când?/Eu muncesc ca vai de mine,/Mâncând pâine cu măsline/Şi n-am pantaloni pe mine./Păi până când?/Şi-n ăst timp alţii cu droaia/Se tot plimbă la Sinaia,/Să nu-njuri de vorba aia?/Toţi se-njură prin jurnale,/Jafuri, şperţuri, muşamale./Păi, până când?”; *“Drumurile le-am vândut?/Le-am vândut!/R.M.S.-ul l-am vândut?/L-am vândut!/Telefonul l-am vândut,/Şi pe dracu’ l-am vândut,/Am vândut şi-am revândut./Tot ce-aveam şi ce-am avut./Foarte bine! S-a făcut!/Dar cu asta ce-am făcut?/Lefurile le-am scăzut,/Am redus tot ce-am putut,/Am mâncat ce n-am avut/Şi-am ajuns de necrezut,/Dar cu asta ce-am făcut?”; *“Ce-o să fie, ce-o să fie?/O să fie-o bogăţie/Cum n-a fost şi nu mai este/Decât numai în poveste./O să fie un bairam/Ca în sânul lui Avram/Şi de sus, mă, tam-nesam/O să plouă cu salam./Ce-o să fie, ce-o să fie?/Straşnică minunăţie./Din fântâni va curge, vere,/Numai lapte şi cu miere,/Pe ogoarele bălane/O să crească macaroane/Şi pe oricare maidan/O să calci în parmezan.”; *“De când e lumea şi pământul,/În Bucureşti, bătu-i-ar Sfântul,/N-au fost atâtea primării/Şi consilieri atâtea mii./Pe străzi, mormane de gunoaie/Aşteaptă să mai vie-o ploaie./La noi, măturător e vântul,/De când e lumea şi pământul.”.
Referitor la Constantin Tănase s-au făcut multe versuri satirice. De pildă, în perioada interbelică circula în Bucureşti următorul distih: “La un colţ de stradă, apare un nas;/Vine şi Tănase, dup-un sfert de ceas.”. Gabriel Teodorescu are acest “Epitaf pentru Constantin Tănase”: “Spre mormântul lui Tănase,/Călător, îndreaptă-ţi pasul./L-a-ngropat la şase metri,/Să nu-i iasă-afară nasul.”. La rândul meu, am publicat câteva modeste însemnări dedicate ilustrului comoldovean: “Nu orice glumă ieftină de pe malurile Dâmboviţei <era de nasul lui Tănase>.”; “Românii au avut parte de Tănase în dublu exemplar: glasul Mariei şi nasul lui Constantin.”; “Când C. Tănase îşi rostea catrenul,/Mulţi spectatori făceau ca trenul.”.
În Bucureşti există trei locuri identitare pe care le-am vizitat în ultimii ani: i) Casa de pe Strada Puţul cu Plopi nr. 10, din apropierea Parcului Cişmigiu: un edificiu cândva elegant, construit la sfârşitul secolului al XIX-lea, care pare, însă, a fi fost uitat de edilii Capitalei. Cu greu am descifrat pe o placă de marmură, aflată pe unul dintre stâlpii de la intrare, năpădiţi de iedera uscată, următorul text: “În această casă a locuit între anii 1922-1945 marele actor Constantin Tănase.”. ii) Teatrul de Revistă “Constantin Tănase” de pe Calea Victoriei nr. 33-35/Sala “Savoy” unde funcţionase în perioada interbelică Teatrul “Cărăbuş”, găzduind spectacole de divertisment şi de cabaret cu participarea maestrului Constantin Tănase. Teatrul beneficiase, înainte de anul 1991, de alte două spaţii permanente: Sala “Victoria”, situată pe Calea Victoriei nr. 174 şi Grădina “Boema” de lângă Ateneul Român. Am ajuns deseori la “Savoy” alături de soţia mea la diferite spectacole memorabile; ultima oară am vizitat acea sală în 2015 împreună cu Ioan Toma, întâlnindu-ne cu actualul director al Teatrului, Vasile Murariu. iii) Locul de veşnică odihnă a marelui actor din Cimitirul Bellu: un monument funerar lipsit de ornamente arhitecturale, pe care sunt gravate cuvintele: “Constantin Tănase”. O candelă se află la intrare pentru oricine vrea să aprindă o lumânare, aşa cum am făcut şi eu.
La 29 august 1945, marea personalitate a teatrului românesc de revistă părăsea scena vieţii pentru totdeauna, la vârsta de 65 de ani, cu acelaşi zâmbet nemuritor şi cuceritor.
