Aş spune că Serghei Rahmaninov a fost un fenomen complex şi enigmatic de care s-au apropiat numeroşi specialişti fără a reuşi să îl descifreze în profunzime. A avut o viaţă cu multe schimbări de decor, cu multe incertitudini şi tulburări interioare pe care a preferat să nu le exteriorizeze, ci să le ţină în suflet şi în minte.
S-a născut la Staraia Russa din gubernia Novgorod într-o familie de viţă nobilă la 1 aprilie 1873, dar a fost nevoit să se mute împreună cu aceasta la vârsta de 9 ani într-un apartament din Sankt Petersburg după vinderea moşiilor familiei din cauza datoriilor uriaşe generate de viciile tatălui său (pariurile şi jocurile de noroc). Îşi începe studiile muzicale la Conservatorul din oraş şi le continuă la Conservatorul din Moscova unde îl va cunoaşte pe Piotr Ilici Ceaikovski care era “numărul 1” al muzicii culte ruse de atunci. Peste două decenii Rahmaninov a compus în memoria acestuia Trio elegiac nr. 2 în re minor opus 9, piesă revizuită în 1907 şi 1917. La vârsta de 19 ani el câştiga medalia de aur decernată de Conservatorul moscovit pentru opera într-un act Aleko al cărei libret era bazat pe poemul Ţiganii de Aleksandr Puşkin, una din operele sale alături de Francesca da Rimini şi Cavalerul avar.
Nu a trecut mult timp şi viaţa lui avea să fie umbrită de evenimente nedorite care i-au marcat încrederea în propriile forţe creative şi interpretative ce fuseseră anterior recunoscute de marele Ceaikovski. Astfel, premiera în 1897 a Simfoniei nr. 1 compuse când avea 22 de ani a fost un fiasco (se pare că din cauza dirijorului Glazunov care venise în stare de ebrietate), iar criticii şi confraţii invidioşi atât au aşteptat; de pildă compozitorul Rimski-Korsakov i-ar fi mărturisit: “Iartă-mă, dar nu găsesc această muzică deloc agreabilă.”. Evenimentul respectiv l-a afectat profund: a intrat într-o stare de depresie, a abandonat toate proiectele pe o perioadă de trei ani, iar acea Simfonie nu a mai fost niciodată interpretată în timpul vieţii sale. Mergând la sugestia unor membri ai familiei la câteva şedinţe de psihoterapie freudiană şi hipnoză, el şi-a ameliorat starea de sănătate reuşind să compună în anul 1901 Concertul pentru pian nr. 2 care va deveni şi va rămâne până în zilele noastre o piesă de rezistenţă a repertoriilor clasice universale.
Mai târziu a fost temporar dirijor la “Bolşoi Teatr” din Moscova, dar tulburările politice din Rusia îl determină să se mute împreună cu familia la Dresda, un oraş muzical german care îl stimulează în mod firesc. În anul 1909 el pleacă în primul său turneu în S.U.A. pentru care compune o lucrare de virtuozitate pianistică: Concertul pentru pian nr. 3. În timpul turneului a primit mai multe oferte de colaborare printre care aceea de dirijor al prestigioasei orchestre “Boston Symphony”, dar le-a refuzat dorind să revină în Rusia natală. Totuşi era îngrijorat tot mai mult de evoluţia evenimentelor politice interne; după revoluţia rusă din noiembrie 1917 noul regim i-a confiscat moşia de la Ivanovka şi proprietăţile imobiliare de lângă Tambov. Aceste măsuri l-au determinat să îşi părăsească ţara cu prilejul unui turneu în Scandinavia. Mai târziu el avea să declare: “Părăsind Rusia am pierdut dorul de a mai scrie. Pierzându-mi patria m-am pierdut pe mine însumi. Acel care s-a lipsit de rădăcinile muzicale, de tradiţie şi de pământul său natal nu mai are dorul de a crea încât lui nu îi rămâne altă alinare decât liniştea amintirilor.”.
Totuşi premoniţia lui nu s-a adeverit din fericire pentru cultura muzicală universală. Deşi aflat în America, el traversează anumite perioade de insatisfacţie cum a fost cea din 1927 legată de Concertul pentru pian nr. 4, revizuit în 1928 care nu a fost bine primit de publicul american. Rahmaninov îşi ameliorează substanţial situaţia financiară şi revine treptat la performanţele sale de odinioară compunând noi capodopere precum: Variaţii pe o temă de Corelli/1931 şi Rapsodia pe o temă de Paganini/1934. În ceea ce priveşte Rusia pe care o părăsise definitiv compozitorul a criticat aspru guvernul sovietic în martie 1931 pentru că a interzis prezentarea muzicii sale în sălile de concert din întreaga ţară. După ce se mută definitiv în S.U.A./zona Beverly Hills în cursul anului 1939 el este foarte solicitat ca pianist, rămânându-i puţin timp pentru activitatea componistică. Ultima sa creaţie intitulată Dansuri simfonice a fost scrisă în 1940 în condiţiile înrăutăţirii stării de sănătate (un cancer de piele în fază avansată).
Ca o tristă premoniţie la ultimul lui concert a interpretat Sonata pentru pian nr. 2 de Frédéric Chopin ce conţinea renumitul Marş funebru. S-a stins la Los Angeles la 28 martie 1943 cu câteva zile înaintea împlinirii vârstei de 70 de ani. Deşi dorinţa sa testamentară fusese aceea de a fi înmormântat într-un cimitir din Moscova, faptul că era cetăţean american a făcut imposibilă împlinirea dorinţei respective şi în consecinţă el a fost înmormântat la Cimitirul Kensico din Westchester County/New York. Autorităţile ruse au făcut mari presiuni asupra urmaşilor săi de a i se repatria rămăşiţele pământeşti, însă aceştia au refuzat categoric.
Dintre cugetările marelui compozitor şi pianist rus am ales următoarele: *“Un bun dirijor trebuie să fie un bun şofer. Calităţile necesare unuia sunt folositoare şi celuilalt şi anume: concentrare, un control neîntrerupt al atenţiei şi prezenţă de spirit. Dirijorul trebuie să adauge la acestea doar puţin simţ muzical.”; *“Muzica ajunge pentru o viaţă, dar o viaţă nu este de ajuns pentru muzică.”; *“Ce este muzica? Cum o defineşti? Muzica e o noapte calmă, luminată de lună, e foşnetul frunzelor vara, e sunetul îndepărtat al clopotelor la amurg. Muzica vine direct din inimă şi vorbeşte doar inimii: ea este iubire! Muzica e sora poeziei, iar mama ei e tristeţea.”; *“Niciodată nu am să trădez melodia care este firul conducător al muzicii. Ea răsună permanent în fiinţa mea ca într-o fantezie de Schumann şi prin intermediul ei percep întreaga lume înconjurătoare.”; *“Melodia este temelia principală a întregii muzici. Inventivitatea melodică în sensul cel mai înalt al cuvântului este principalul ţel al compozitorului. Dacă nu este capabil să creeze melodii care să aibă dreptul la o existenţă îndelungată, el are puţine şanse să stăpânească vreodată meseria de compozitor.”; *“În partiturile lui Rimski-Korsakov nu există nici cea mai mică îndoială cu privire la tabloul meteorologic pe care muzica este menită să îl transmită. Când afară este viscol fulgii parcă dansează şi sar în faţa ferestrei şi viorile nu se mai aud când soarele se înalţă pe bolta cerului, toate instrumentele strălucesc împreună cu el aproape la fiecare măsură. Când este vorba de apă valurile unduie şi dansează prin orchestră şi acest efect nu este obţinut prin mijlocul relativ ieftin al unui glissando pe harpă. Sunetul este rece şi sticlos atunci când descrie o noapte geroasă şi calmă de iarnă cu cerul spuzit de stele. A fost un mare maestru al picturii cu sunetul orchestral şi încă mai avem ce învăţa de la el.”.
Serghei Rahmaninov devenise pe tărâmul sovietic un compozitor ignorat şi chiar interzis. De pildă îmi amintesc un fapt: când mergeam la diferite manifestări organizate la Moscova în perioada 1972-1980 în calitate de Secretar al Uniunii Internaţionale a Studenţilor şi căutam în magazine anumite discuri cu muzica lui Rahmaninov primeam de fiecare dată răspunsuri de genul “nu ţinem aşa ceva” şi mi se recomanda să cumpăr în schimb lucrări de Ceaikovski, Glinka sau Prokofiev ce existau din abundenţă. În anul 1954 fusese publicat Grove Dictionary of Music and Musicians unde se afirma că “muzica lui Rahmaninov era una monotonă şi consta în principal din armonii artificiale şi debordante”. Expertul de reputaţie internaţională Harold C. Schonberg a venit cu o replică promptă: “Acesta este unul dintre cele mai stupide, mai scandaloase şi mai snobiste verdicte care apar într-o lucrare ce se presupune a fi o referinţă obiectivă.”. Alţi critici limitau meritele marelui muzician la particularitatea fizică de a fi posesorul unor mâini a căror amplitudine putea acoperi 13 clape ale unui pian.
Oricum Serghei Rahmaninov a fost şi va rămâne pentru totdeauna în istoria muzicii universale Serghei Rahmaninov.
