– adaptare după poezia „Trebuiau să poarte un nume” de Marin Sorescu –
Mihai Caba
România n-a existat.
Au existat doar două ţărişoare
Vecine şi surori,
La o margine de Dunăre şi Mare
Şi la arc majestos de Carpaţi,
Neasemuite în bogăţii şi frumuseţi,
De parcă erau rupte din grădina
Maicii Domnului,
Care n-aveau nimic de-mpărţit,
Nici limbă, nici neam.
Le depărţea doar un fir de apă nevolnic
Ce putea fi secat dintr-o sorbire,
Dar şi o veche vrajbă iscată de imperiile
Hulpave, ce puseseră ochii pe ele.
A existat şi un vis măreţ de Unire
Ce a ars prin veacuri de istorie
Ca o torţă nestinsă,
Străluminată de speranţa împlinirii.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni inimoşi,
Luminaţi bine la minte şi cu multă vrere frăţească,
Pe care-i chema: Mihail Kogălniceanu,
Vasile Alecsandri, Costache Negri,
Dimitrie Ralet, Anastasie Panu,
Pr. Neofit Scriban, Costachi Rolla,
Petre Mavrogheni, C-tin Hurmuzachi,
Dimitrie Cozadini, Nicolae Şuţu,
Manolache Costache Epureanu,
Dimitrie Cracti, Constantin Rosetti,
Dimitrie A. Sturdza …
Sau mai simplu: unioniştii ieşeni,
Cărora le plăcea să se strângă subversiv,
În timpul care le rămânea liber,
Sub măreţia coroanei unui castan
De la Vişan, din marginea Iaşului.
Acolo, feriţi de iscoadele fanariote,
Se aşezau deseori la „sfat de taină”
Şi puneau la cale, de-a fira-n păr,
Unirea cea mult visată
A celor două ţărişoare,
Jurând, într-un gând, într-o simţire
Şi-ntr-o foşnire înrâuritoare a castanului,
Să o împlinească.
De aici încolo, a mai existat
O luptă crâncenă,
Pe viaţă şi pe moarte,
Uneori cu ţeava la tâmplă,
Dusă cu înflăcărare
Mai bine de doi ani jumate,
De la vlădică până la opincă
Prin Divanul ad-hoc,
Dar şi prin cancelariile imperiale,
Întru crezul şi făptuirea Unirii.
Şi-a mai existat un Domn,
chipeş şi hotărât colonel
Şi Mare cât toată istoria Unirii,
Pe care-l chema: Alexandru Ioan Cuza,
Ce avea să-şi asume,
Cu dreptate, dar şi cu fermitate,
Soarta comună a celor două principate.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
ROMÂNIA.
