Stefan Kellner, de profesie inginer electrotehnic, are două mari pasiuni, pentru timpul liber şi nu numai: literatura şi fotografia. Lucrările sale de proză scurtă merg direct la sufletul cititorului şi au aproape întotdeauna un mesaj. După cum mărturisea, literatura şi publicul cititor trebuie să fie de nedespărţit, aşa că îi popularizăm cel mai recent volum cu aceeaşi bucurie.
La începutul anului, i-a apărut volumul de proză scurtă ”Urmele paşilor mei”.
Aşa cum ne-a obişnuit deja, prozatorul (care, metaforic, evocă un spaţiu imaginar numit ”planeta poveştilor”, despre care afirmă: ”Planeta asta e o parte a mea, fără să fie însă în întregime eu”. Aşa este – scriitorii creează, la rândul lor, spaţii ce pot chiar transcende universul cunoscut, n.n.) transmite cititorului în nuvele scurte, dense, o gamă întreagă de emoţii, o suită de amintiri pe care le analizează, le disecă pentru a extrage din ele o esenţă. Acea esenţă care, odată imortalizată prin redare, este gata să fie transmisă cititorilor – de acum şi din viitor. (După cum poetic spune în ”Cuvântul înainte”, ”Planeta poveștilor mele s-a născut odată cu mine și va trăi după moartea mea, prin amintirile altora”).
Chiar prima nuvelă, ”Fluviul”, ne oferă prilejul de a medita asupra trecerii continue a timpului şi asupra faptului că suntem efemeride în căutarea unui destin.
”Aş vrea să fie pace între noi” este o scurtă proză care vorbeşte despre o conciliere firească având în vedere cursul vieţii, dar privită cu luciditate: ”Aș vrea ca drumurile noastre paralele să se apropie prin gânduri frumoase chiar dacă vor rămâne pentru totdeauna paralele”.
De altfel, luciditatea pare a caracteriza majoritatea scrierilor lui Stefan Kellner, care, deşi evocă multe întâmplări cu un anumit fior romantic (romantism chiar pregnant în sensibila nuvelă ”Privind iubirea”) şi cu nostalgie, lăsând deseori impresia de ”poezie în proză”, le trece cel mai adesea printr-un filtru critic al raţiunii, printr-o judecată ce poate părea rece, dar nu este nepăsătoare.
O poveste plină de învăţăminte şi o meditaţie amară asupra sensului existenţial şi a misiunii celor ce ne veghează pe Pământ puteţi găsi în ”Îngerul”. O parabolă minunată.
Autorul pendulează între amintiri şi prezent, între probleme legate de eros şi de religie, dar dacă ar fi să recomand o singură nuvelă care să reprezinte chintesenţa frământărilor sale şi, totodată, să ofere un răspuns universal valabil, m-aş opri la ”Poveste fără sfârşit”. Nu vreau să vă stric surpriza, voi da un singur citat: ”Iubire. E singurul lucru care nu e legat de vreo regulă, de vreo dogmă, e singurul lucru absolut, și e singurul lucru care contează la judecata din urmă”. Minunat! Să ştiţi că acest citat valorează mai mult decât zeci de file în care un autor sau altul caută să ne convingă că viaţa nu ar avea vreun sens.
Însă dacă ar fi să recomand o nuvelă de autoanaliză şi cu tentă psihologică, din care se pot învăţa multe, ar fi ”În spatele uşilor închise”, o realizare remarcabilă.
Rândurile sale sunt, deşi analitice, de o sinceritate debordantă: prozatorul se confesează deplin, spune exact ce şi cum a trăit, ce urme au lăsat aceste trăiri asupra existenţei sale, nu ezită să interogheze şi divinitatea cu privire la sensul celor ce se petrec pe Pământ şi al destinelor individuale, totul, subsumat unui scop important: să lase ceva în urmă în această efemeră trecere, să lase o amprentă pentru cei care vor veni după el.
O amprentă pe care o întipăreşte cu mijloacele scriitorului.
Chiar dacă unele povestiri sunt scrise într-un stil mai simplu, nesofisticat, aproape întotdeauna au o ”morală”. O cheie. Un lucru care să te pună pe gânduri şi să te determine să tragi învăţăminte.
De aceea, când vei ajunge la ultima filă vei fi un om mai bogat. Sufleteşte, desigur.
Volumul poate fi descărcat accesând următoarele link-uri:
https://www.dropbox.com/s/qeux
https://www.dropbox.com/s/mjb4
Autorul poate fi contactat la adresa de e-mail st.kellner@gmx.de
