Mircea Daroşi
În galeria marilor duhovnici care au trecut prin suferinţa temniţelor comuniste, doar Valeriu Gafencu a fost numit ,,Sfântul Închisorilor’’. Acest supranume i l-a dat părintele Nicolae Steinhardt pentru nivelul său înalt de purificare spirituală. Despre viaţa scurtă a studentului de la Facultatea de Drept şi Filozofie din Iaşi, trecut la cele veşnice la numai 31 de ani, ne vorbeşte scriitorul clujean Al. Florin Ţene în romanul său biografic ,,Nu plângeţi că mă duc de lângă voi’’, apărut în Editura ,,Ecou Transilvan’’, Cluj-Napoca, 2022. Prefaţa este întocmită la un nivel academic de Ionuţ Ţene, iar postfaţa apare în termenii cei mai elogioşi ai Elenei Buică-Buni. Titlul este preluat din poezia ,,Rămas bun’’, poezie pe care o murmura în timp ce sufletul lui curat urca la Cer. De fapt, toate cele patru capitole ale romanului poartă titluri care fac parte din opera poetică a tânărului basarabean : ,, Un prunc sfânt. Un prunc Sfânt se naşte’’, ,,Un sul de carte-i cerul strâns cu nod’’, ,,Un gând smerit şi simplu, o lumină’’, ,,Şi v-am lăsat cenuşa mea zălog’’. Demersul lui Al. Fl Ţene are la bază o muncă perseverentă pe tărâmul istoriei literare prin care ne oferă posibilitatea de a afla lucruri cutremurătoare dintr-o perioadă tristă a României. Autorul dă frâu liber imaginaţiei sale creatoare pe care o pune într-o deplină armonie cu realitatea pe care o cunoaşte printr-o temeinică documentare istorico-literară, dar şi din relatările supravieţuitorilor. Acţiunea se desfăşoară într-o atmosferă naturală şi în contextul derulării evenimentelor istorice din jumătatea celui de-al XX-lea veac. Povestea vieţii lui Valeriu Gafencu este scrisă într-un stil atrăgător şi cu o sensibilitate aparte care emană acea căldură sufletească a eroului pentru ţară şi popor, pentru mântuirea omului prin credinţă. Scriitorul ne întoarce cu faţa spre trecut, spre o lume ,,zbuciumată până în adâncul sufletului’’şi are puterea de a evoca locurile natale, oamenii şi preocupările lor, tradiţiile şi obiceiurile dinainte de cedarea Basarabiei, folosind un limbaj expresiv, un dialog dinamic şi nuanţat. Nu lipseşte nici idila de iubire din viaţa de licean a lui Valeriu. Există ceva deosebit în arta de a povesti a autorului, de a contura în tuşe fine personajul central pe care îl urmăreşte de la venirea lui pe lume şi până la sfârşitul vieţii. Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921, la Sângerei, Bălţi, în Basarabia, fiind cel mai mare dintre cei patru copii ai soţilor Vasile şi Elena. Încă din primii ani ai formării sale intelectuale se simte atras de idealurile promovate de organizaţia legionară a tineretului ,,Frăţiile de Cruce’’ din Iaşi, devine chiar liderul acesteia, este arestat de două ori, începând cu anul 1941, când a fost condamnat la trei luni, care apoi s-au transformat în 25 de ani de muncă silnică, fiind acuzat de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea. Din acest moment viaţa lui s-a transformat într-un coşmar, trecând prin cele mai cutremurătoare suferinţe din închisorile din Aiud, Piteşti şi Târgu Ocna. Tânărul Gafencu a renăscut aici spiritual, atunci când, rugându-se cu ardoare şi-a dat seama că se va înălţa deasupra chinurilor, doar acceptându-şi soarta ca pe o cale de mântuire. ,,S-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii ortodoxe’’. Era un tânăr inteligent şi dornic de a se desăvârşi prin unire cu Hristos, crezând mereu într-o viaţă spirituală curată, fără compromisuri şi politicianisme. Pentru el credinţa era o adevărată instituţie. Nu renunţa niciodată la efortul de a-i încuraja pe alţii, de-a face numai bine pentru cei din jurul său, neglijându-şi chiar propria persoană. Grav bolnav, subnutrit, netratat, Gafencu renunţa la hrana zilnică, şi aceea foarte puţină, în favoarea colegilor săi ca măcar ei să reziste pentru familiile şi copiii care îi aşteptau acasă. El îşi prevestise ziua morţii cu două săptămâni înainte, ceea ce s-a şi întâmplat la 18 februarie 1952. Al. Fl. Ţene reuşeşte cu mult talent să pună în valoare frumuseţea lăuntrică a celui care s-a consumat în ,,Rugăciunea Focului’’, a celui care a impresionat prin simplitatea, credinţa şi dăruirea lui. Cei care l-au cunoscut (Ioan Ianolide, Virgil Maxim sau Marin Naidin şi alţii), spun că era dăruit cu o putere tainică de a atrage, de a impresiona, de a lumina atât pe prieteni, cât şi pe duşmani. Avea o tărie de caracter rar întâlnită, menţinându-şi verticalitatea în orice împrejurare, chiar şi în faţa gardienilor sau comandanţilor închisorii. Sunt impresionante scrisorile pe care le trimitea acasă, adresate mamei şi surorilor lui, adevărate îndemnuri pentru învăţătură, credinţă şi iubire. Cu toate suferinţele pe care le îndura, se arăta totuşi mulţumit : ,,Sunt fericit, căci dacă-mi este îngrădită libertatea fizică prin legile omeneşti, în schimb mi s-a dăruit libertatea sufletească prin taina iubirii şi această libertate sufletească este bunul cel mai de preţ pe care l-aş fi putut câştiga în lumea aceasta plină de deşetăciuni’’…Faptul că am ajuns a înţelege şi a trăi chiar spiritul creştin, m-a făcut să mă simt mulţumit, ca trezit dintr-un mormânt’’. Cartea mai cuprinde o selecţie de texte din creaţia poetului, poezii autobiografice şi testamentare pe care le-a compus în închisoare, fără a avea hârtie sau creion, doar memorându-le. Prin această carte, ca şi prin cele încă şapte de acest gen scrise până acum, scriitorul Al. Fl. Ţene se face tot mai mult cunoscut şi apreciat în lumea literelor, ca un vrednic continuator şi novator al romanului biografic.
