Al. Florin Țene
Născut la 6 septembrie 1954 în Uzdin, în Banatul sârbesc, Vasile Barbu reprezintă, în contextul românilor sud-dunăreni, figura poate cea mai activă, mai reperabilă și mai constantă în apărarea identității literare românești din spațiul extracarpatic. Poet, publicist, editor și animator cultural, el întruchipează o epocă în care românitatea din diaspora istorică se reconstruiește prin instrumentele specifice ale modernității literare: instituționalizare, periodicitate editorială, festivalizare culturală, canonizare prin antologie, profesionalizarea revistelor românești din afara frontierelor statale.
Președinte al Societății Literar-Artistice „Tibiscus” din Uzdin și – în aceeași logică – președinte al Uniunii Scriitorilor în Grai Bănățean, Barbu a înțeles – cu un instinct geopolitic al culturii – că limba, în formele ei regionale, nu este un reziduu, ci un document viu al continuității. Festivalul Internațional „Drumuri de spice” sau simpozionul „Oameni de seamă ai Banatului” sunt, în acest sens, nu doar evenimente, ci instituții de memorie.
Această „instituționalizare prin poezie” reprezintă marca distinctivă a culturii române din Serbia contemporană.
Revista „Tibiscus”, înființată în 1990, a devenit – foarte exact – matricea discursivă a românilor din Voivodina; iar „Floare de latinitate” înscrie, în mod organic, această poezie într-o romanitate europeană.
Autor a peste 40 de volume – poezie, publicistică, traduceri, antologii – Barbu poate fi gândit, din unghi critic, în paradigma poetului „cu vocație a concretului și cu instinct demascator”¹.
Poezia sa nu romanțează identitatea, ci o face verificabilă. El nu estetizează patria – ci o certifică.
În mod paradoxal, imaginea „omului fără vârstă” este foarte exactă – Barbu nu este „tânăr” sau „vârstnic”: este în ipostaza romanității active – aceea care se măsoară nu prin ani biologici, ci prin acțiune culturală. În acest sens – și aici este cheia – poetul devine tipologie: un „Om al cetății”, exemplar pentru modul în care cultura instituie verticalitate publică.
Note critice
- Într-o observație critică definitorie, s-a spus despre Vasile Barbu că este „poet cu o vocație a concretului, cu un instinct demascator al falselor imagini, pudori și sentimentalisme” – formulare care fixează exact diferența specifică față de poeții enclavei lirice românești din diaspora.
- Structura poeziei sale, chiar atunci când utilizează metafora tradiționalistă, are o funcție activă: ea nu „decantează” – ci operează.
- În plan sociologic, Barbu este nu doar „autor”: el este agent cultural, fondator, redactor, constructor de instituții – rol foarte rar în literatura română post-1989.
- Critica literară care îl ignoră pe Vasile Barbu ignoră un întreg capitol al romanității extracarpatic-istorice.
Bibliografie minimală
- Barbu, Vasile – Drumuri de spice. Uzdin: Tibiscus, anii 1990–2000 (ediții succesive).
- Barbu, Vasile – Floare de latinitate (colecțiile editoriale). Uzdin–Timișoara.
- Gheție, Marian – Românii din Voivodina: identitate prin cultură. Timișoara: Editura Universității de Vest, 2012.
- Țene, Al. Florin – Eseuri despre diaspora românească. Cluj-Napoca: Napoca Star, 2018.
- Antologie: Poeți români din Serbia. Uzdin: Tibiscus, coord. V. Barbu.
