Dr. Dan Mihai Bârliba
Multe personaje din lumea insectelor, animalelor şi păsărilor mi-au încântat anii când mă aflam la grădiniţă, la şcoala primară şi la şcoala generală din oraşul Roman. În acea perioadă a vieţii mele acolo nu pătrunseseră încă televizoarele, iar desenele animate despre animale (ca să folosesc un mic joc semantic), proiectate în cele două cinematografe, erau cvasi-inexistente; cam de două ori pe an venea în turneu echipa Teatrului de Păpuşi din Botoşani, al cărei director era Alexandru Bârliba/Moş Sandu, fratele tatălui nostru. În aceste condiţii, discurile cu poveşti şi cărţile cumpărate deseori de către părinţi au fost singurele mijloace care mi-au înlesnit o legătură virtuală cu diferite vieţuitoare ale pământului, după ce acestea primiseră binecuvântarea unor talentaţi purtători ai condeiului. Toate acele cărţi se păstrează în rafturile bibliotecii personale, după ce fuseseră citite de fratele meu mai mic, Alexandru Mircea şi, peste decenii, de fiii noştri Vlad Mihai şi Corneliu Ştefan.
În anii copilăriei citisem balada “Mioriţa”, însă mult mai târziu aveam să pătrund sensurile profunde ale capodoperei populare; nu voi uita niciodată aceste versuri: “Dar cea mioriţă/Cu lână plăviţă,/De trei zile-ncoace/Gura nu-i mai tace,/Iarba nu-i mai place.” Au rămas în memoria copilului de odinioară versurile marelui Mihai Eminescu: “Somnoroase păsărele/Pe la cuiburi se adună,/Se ascund în rămurele – /Noapte bună!…/Trece lebăda pe ape/Între trestii să se culce – /Fie-ţi îngerii aproape,/Somnul dulce!” (“Somnoroase păsărele”); “La mijloc de codru des/Toate păsările ies,/Din huceag de aluniş,/La voiosul luminiş.” (“La mijloc de codru”); “Crainici, iepurii cei repezi/Purtători îi sunt de veşti,/Filomele-i ţin orchestrul/Şi izvoare spun poveşti.” (“Povestea codrului”). La rândul lor, nemuritoarele basme ale lui Ion Creangă aveau puterea de a transfera în minţile şi sufletele noastre, ale copiilor exemple demne de urmat: “Capra cu trei iezi”; “Punguţa cu doi bani”; “Ursul păcălit de vulpe”; “Povestea porcului”. Nu au scăpat ochilor mei nici poveştile lui Petre Ispirescu: “Broasca ţestoasă cea fermecată”; “Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos”; “Pasărea măiastră”. Încă acum, la această vârstă înaintată îmi răsună versurile triste ale poeziei “El Zorab” de George Coşbuc: “O, calul meu! Tu, fala mea,/De-acum eu nu te voi vedea/Cum ţii tu nările-n pământ/Şi coada ta fuior în vânt,/În zbor de rândunea!/Cum mesteci spuma albă-n frâu,/Cum joci al coamei galben râu,/Cum iei pământul în galop/Şi cum te-aşterni ca un potop/De trăsnete-n pustiu!”. Am până astăzi în memorie lecţiile picantelor fabule ale lui Grigore Alexandrescu: “Boul şi viţelul”; “Lupul moralist”; “Câinele şi căţelul”; “Vulpoiul predicator”; “Mierla şi bufniţa”; “Catârul cu clopoţei”; “Dreptatea leului”; “Cucul”; “Lişiţa, raţa şi gâsca”; “Privighetoarea şi măgarul”; “Elefantul”; “Bursucul şi vulpea”; “Ursul şi lupul”; “Pisica sălbatică şi tigrul”; “Câinele şi măgarul” ş.a. Când recitesc schiţa lui Ion Luca Caragiale, “Bubico”, îmi amintesc un fapt oarecum paradoxal, petrecut cu mulţi ani în urmă: sfârşitul tragic al lui Bubico (dispariţia sa “ca un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre Bucureşti, zburând la Zambilica probabil”) îmi păstrase puterea de a râde cu poftă, înţelegând că era doar o poveste care nu se întâmplase aievea.
De asemenea, mi-au rămas în memorie o serie de creaţii publicate în decursul veacului trecut. Menţionez pentru început cartea “Din lumea celor care nu cuvântă” de Emil Gârleanu, un tratat sui-generis de zoologie literară despre păsări, animale şi insecte de tot felul (e.g. “Musculiţa”; “Vulturul”; “Cocoşul”; “Grivei”; “Căprioara”; “Calul”; “Pasărea de noapte”). Au rămas în arhiva mea sentimentală poeziile Elenei Farago: “Căţeluşul şchiop”; “Bondarul leneş”; “Cloşca”; “Fluturii”; “Motanul pedepsit”; “Puişorul moţat”; “Rândunica”; “Un porumbel”; “Gândăcelul” etc. Voi reda, de pildă, primele două strofe ale ultimei poezii: “De ce m-ai prins în pumnul tău,/Copil frumos, tu nu ştii oare/Că-s mic şi eu şi că mă doare?/De ce mă strângi aşa de rău?/Copil ca tine sunt şi eu/Şi-mi place să mă joc şi mie/Şi milă trebuie să-ţi fie/De spaima şi de plânsul meu!”. “Balada unui greier mic” – astfel se intitulează poezia lui George Topârceanu din care redau câteva versuri rostite de micuţa vietate: “Cri-cri-cri,/Toamnă gri,/Nu credeam c-o să mai vii/Înainte de Crăciun,/Că puteam şi eu s-adun/O grăunţă cât de mică,/Ca să nu cer împrumut/La vecina mea furnică,/Fiindcă nu-mi dă niciodată/Şi-apoi umple lumea toată/Că m-am dus şi i-am cerut./Dar de-acuş,/Zise el cu glas sfârşit,/Ridicând un picioruş,/Dar de-acuş s-a isprăvit./Cri-cri-cri,/Toamnă gri,/Tare-s mic şi necăjit!” Povestea “Puiul” de Ion Alexandru Brătescu-Voineşti despre destinul unui pui de prepeliţă, pe care am recitit-o de câteva ori, mă făcea să plâng de fiecare dată, întărindu-mi în acelaşi timp convingerea că trebuie să asculţi întotdeauna de sfaturile mamei tale.
“Fram, ursul polar” de Cezar Petrescu avea ca personaj central un pui de urs ajuns la un circ unde devine celebru, dar atunci când nu mai este capabil să facă acrobaţiile dorite de public, este dus înapoi la Polul Nord; deoarece acolo nu se poate adapta, ursuleţul revine printre oamenii care îl îndrăgeau şi pe care el însuşi îi iubea.“L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,/Cel cu ochii de faianţă?/E un câine zdrenţuros/De flocos, dar e frumos.”: aşa începea poezia cu acelaşi nume, scrisă de Tudor Arghezi în care autorul critica în versuri uşor de reţinut meteahna de a fura bunurile altora. “Cartea cu Apolodor” de Gellu Naum era povestea “unui pinguin din Labrador, grăsuţ, curat şi atrăgător, pe nume Apolodor care cânta la cor în Circul din Târgul Moşilor.” (mi-am permis să parafrazez pasajul introductiv al aventurii versificate). Când eram la grădiniţă, învăţasem pe de rost următoarea poezie a Otiliei Cazimir, “Puişorul cafeniu”: “A ieşit din ou, la soare,/Cel din urmă puişor./Se usucă pe-aripioare/Şi-o porneşte binişor./Stă găina la-ndoială,/Că din şapte puişori,/Şase-s galbeni-gălbiori/(Ghemotoace de beteală),/Numai cel de la sfârşit/A ieşit mai ponosit/Şi se-ntreabă, speriată:/«Nu cumva-i de ciocolată?»”. Voi încheia grupajul ilustrativ autohton într-o notă tristă, referindu-mă la poemul lui Nicolae Labiş, “Moartea căprioarei”, scris în 1956, anul în care talentatul poet părăsea în plină tinereţe această lume. Tema este emoţionantă: un copil înfometat se consideră a fi vinovat de împuşcarea unei căprioare de către tatăl său la vânătoare; iată acele versuri memorabile:“Ce-i inima?Mi-i foame!Vreau să trăiesc şi-aş vrea…/Tu iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!/Mi-i somn. Ce nalt îi focul! şi codrul, ce adânc!/Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”.
De lumea vieţuitoarelor necuvântătoare m-am apropiat şi prin intermediul multor traduceri publicate în principal de Editura Tineretului din Bucureşti. Mă refer, de pildă, la legendele antice repovestite, având ca personaje pe: lupoaica-mamă a întemeietorilor Romei, Romulus şi Remus; leul recunoscător faţă de sclavul Androcles care îi salvase cândva viaţa; Pasărea Phoenix ce renăştea din propria cenuşă; bufniţa Minervei, Zeiţa Înţelepciunii, care îşi lua zborul în fiecare noapte; cerbul în care fusese transformat vânătorul Acteon de către Zeiţa Artemis etc. Totodată citeam: “Motanul încălţat”, “Poveştile mamei mele, gâsca” şi “Lupul cel alb şi ciuboţelele roşii” de Charles Perrault; “Muzicanţii din Bremen”, “Gâsca de aur” şi “Regina albinelor” de Fraţii Grimm; “Răţuşca cea urâtă”, “Lebedele” şi “Privighetoarea” de Hans Christian Andersen; “Peştişorul de aur” de Aleksandr Puşkin; “Căluţul cocoşat” de Piotr Erşov; “Alice în Ţara Minunilor” de Lewis Carroll; “Mihail, câine de circ” şi “Colţ Alb” de Jack London; “Cartea Junglei” de Rudyard Kipling ş.a.
Din când în când, pe filele îngălbenite de trecerea timpului ale acestor frumoase cărţi se mai plimbă cu nostalgie doi ochi ajunşi la vârsta senectuţii, îngăduindu-mi să parafrazez un celebru vers eminescian: “Unde eşti, copilărie, cu lectura mea, cu tot?”.
Dacă se va întreba cineva de ce am scris acest articol acum, când se sărbătoreşte Ziua Internaţională a Copilului, voi răspunde: din dorinţa sinceră de a stimula editurile noastre în direcţia publicării literaturii române şi străine despre miraculoasa lume a vieţuitoarelor care, deşi nu pot vorbi, contribuie necontenit la dezvoltarea vorbirii micilor cititori.
