Al.Florin Țene
Opera lui Gib Mihăescu, una dintre cele mai tulburătoare expresii ale literaturii române interbelice, se remarcă printr-un univers tensionat, încărcat de mister, eroticism, obsesie și tragism. Dincolo de aceste dimensiuni psihologice și metafizice, în proza sa regăsim și un substrat profund ancorat în realitatea rurală oltenească, unde tradițiile viticole ocupă un loc aparte — nu doar ca elemente de decor, ci ca simboluri revelatorii ale condiției umane.
Vinul ca simbol al originilor și apartenenței
În multe dintre nuvelele și romanele sale, Mihăescu evocă satul natal și tradițiile sale cu o nostalgie tensionată. Vinul — în special vinul roșu, „sângele pământului” — apare adesea ca un liant între generații, un element sacru al vieții rurale. La fel ca în proza sadoveniană, dar cu accente mai întunecate, vinul nu este doar o băutură, ci un ritual. El este legat de toamnă, de culesul viei, de comunitate și de moartea și renașterea ciclică a naturii.
În nuvele ca Fram, La Grandiflora sau chiar în romanul Donna Alba, vinul e prezent pe fundalul unor crize existențiale. În contrast cu dramatismul urban și cu frământările personajelor, tradiția vinului reprezintă o ancoră în lume, o amintire a unei purități pierdute. Personajele tind să revină obsesiv la aceste spații ale copilăriei sau ale satului, unde vinul era semnul bucuriei simple, dar și al unei forțe obscure și primitive.
Vinul – element dionisiac și declanșator de revelații
Într-o cheie simbolistă sau chiar mitologică, vinul în proza lui Gib Mihăescu poate fi interpretat ca un element dionisiac – asociat cu dezvăluirea subconștientului, cu erotismul reprimat, cu halucinația și confesiunea. Este de altfel remarcabil cum în momentele-cheie ale prozei sale, vinul apare adesea în scenele de confruntare interioară: este băut în tăcere, cu o solemnitate care frizează sacrul, sau dimpotrivă, în momente de delir, când personajele își pierd controlul și devin vulnerabile.
În acest sens, vinul nu e doar o băutură rurală, ci devine o cheie de acces spre inconștient, o poartă spre zonele obscure ale psihicului, asemenea visului sau oglinzii.
Tradiția viticolă ca fundal al dezrădăcinării
În mod paradoxal, deși evocă tradițiile viticole ca parte a unui trecut rural bogat și aproape mitic, Gib Mihăescu insistă asupra rupturii moderne dintre individ și aceste rădăcini. Personajele sale sunt, de cele mai multe ori, rupturi ambulante, oameni sfâșiați între tentația orașului și nostalgia pământului. În acest sens, vinul și via sunt ceea ce ar fi putut fi: o viață simplă, rotundă, armonioasă — dar ratată.
Această ruptură se simte cel mai bine în romanul Rusoaica, unde întreaga experiență erotică și afectivă a personajului se desfășoară sub semnul dezrădăcinării și al rătăcirii, în contrast cu stabilitatea lumii viticole de acasă.
