Filmată în alb-negru, pelicula lui Pawel Pawlikowski (acţiunea este plasată în timpul Războiului Rece) ne arată, încă de la primele cadre, că aparţine şcolii poloneze: sensibilitatea coexistă cu duritatea, personajele par a invoca divinitatea spre a le răspunde întrebărilor existenţiale (remarcabilă scena de la început, cu cel care priveşte atent o reprezentare religioasă de pe zidul ruinei unei mănăstiri, apoi ridică ochii spre Cer, parcă pentru a întreba: de fapt, ce caut eu aici? Scenă-cheie care va apărea şi la final).
Selecţia unui grup de interpreţi este doar un pretext pentru o problematică mai profundă: cântecul este văzut ca o punte de legătură între terestru şi celest, iar cel care cântă are darul unic de a putea face vie această punte, de a transcende graniţele (formal) impuse.
Se naşte o poveste de dragoste cu reprezentanţi din lumi diferite, eterna atracţie a contrariilor şi dorinţă către o cvasiimposibilă fuziune. Între muzica lui Chopin şi cântecele populare interpretate (atât de bine însă) de tânăra Zula este o diferenţă de clasă, de rafinament – şi totuşi Pawlikowski lasă de înţeles că aparţin, fundamental, aceleiaşi arte, şi atunci fuziunea amintită pare a avea totuşi un sens.
Nu ştiu dacă povestea cu cântecele tematice şi cu portretul lui Stalin vin firesc în acest cadru, dar admit că aberaţii politice au existat pretutindeni în istorie, şi e dreptul regizorului (ca reprezentant al unei naţii) să îşi clameze dreptul la normalitate şi la justiţie.
Există aici un mesaj profund: arta, ca şi umanitatea şi dragostea, nu pot fi distruse de un regim sau de o directivă politică, oricât de absurde ar fi acestea din urmă. Cântecul, iubirea, omenia sunt valori universale, sunt paşaportul sufletului omenesc.
Destinele celor doi eroi principali (Zula şi Wiktor) se despart la un moment dat din cauza evenimentelor vremii.
Filmul debordează de romantism (firesc pentru o peliculă slavă), dar pune un accent destul de pronunţat şi pe tragismul vieţii, mai ales în contextul politic nefavorabil. Cântecele interpretate de formaţia folclorică sunt realmente superbe şi întăresc mesajul perenităţii valorilor umane, indiferent de împrejurări. Istoria se scrie cu sufletul, nu cu mitraliera.
Între cei doi, care se reîntâlnesc, apare în partea a doua a filmului un element nou: gelozia, ambii având şi alţi parteneri, iar Juliette, iubita lui Wiktor, scria textele pentru cântece, motiv pentru care Zula refuză să mai cânte. Nu ar părea deloc original, ca intrigă, dacă n-ar face referire la cele amintite mai sus, la lumile care pornesc din acelaşi izvor, dar pot fi percepute şi ca antagonice: Juliette este poeta, interpreta cultă, iar Zula talentul nativ, rustic, primitiv.
Cei doi vor trece prin mai multe încercări, dar în final se vor regăsi: fie în viaţă, fie în moarte, sufletele lor erau făcute să rămână împreună, să se contopească.
Filmul lui Pawlikowski, în egală măsură melodramă, film de dragoste, musical şi oarecum de război, care a fost prezentat, recent, şi în România, atât la Festivalul ”Les films de Cannes à Bucarest”, cât şi la ”Festivalul de film polonez CinePOLSKA”, are un soi de măreţie, de profunzime a simţirii pe care alte creaţii de gen nu le au, chiar dacă (poate) au o intrigă mai întortocheată sau alt gen de dialoguri. Este o realizare unică în felul ei, pe care o recomand călduros spectatorilor de orice vârstă.
