„Lumea străină”
„Prima oară când am văzut marea aveam 12 ani. Plecasem într-o tabără de tineret la Costineşti. De la Bacău până la Constanţa trenul făcea vreo 8 ore. Eram excitaţi şi am încercat să nu adormim. Ni s-a spus că din tren se vede soarele ieşind din mare. Profesorul nostru de sport care ne însoţea, spunea să fim bucuroşi că avem ocazia să vedem «aşa mici», marea, căci Eminescu al nostru abia la 32 de ani o văzuse. (Nu ştiu de ce, îmi lăsa impresia că nici el nu era aşa sigur de asta.) Pe întunericul de pe geam, din când în când o luminiţă ne trecea cu viteză prin faţa ochilor şi noi încercam să ghicim ce gară sau haltă a fost. Nu ştiu când am adormit în noaptea aceea continuă, legănată de unduirea şinelor de cale ferată.
Răsăritul nu l-am văzut niciunul. Nici măcar profesorul de sport. Ne-a trezit controlorul la Constanţa, să schimbăm trenul. Salvamarul ne-a mai spus că, atunci când a eşuat, din «burta» ei au ieşit la suprafaţă mii de portocale. Eram invidios pe el. Mi-ar fi plăcut şi mie să văd o mare întreagă portocalie! Salvamarul ne-a mai povestit că pescarii din sat au găsit pe epavă o groază de bunătăţuri: banane, smochine, nuci de cocos şi alte lucruri pe care ei, ţăranii, nu le văzuseră niciodată.
Mă uitam de pe plajă la vasul ăsta care a eşuat aici, la noi, după ce a traversat mări şi mări, şi care venise dintr-o lume străină – o lume pe care nu o ştiam. De atunci, acest sentiment nu m-a părăsit niciodată de fiecare dată când veneam la mare şi vedeam epava. Doar că, pe măsură ce trecuseră anii, lumea aceea străină parcă se schimbase şi, pe lângă portocale, se mai adăugaseră şi alte lucruri care ar fi putut fi găsite pe vas: maşini, casetofoane, ţigări de foi, mingi de piele, slipuri elastice, lichioruri fine, şampoane de păr, blugi cauciucaţi, rachete de tenis, televizoare color… Şi parcă, cu cât lista era mai lungă, cu atât lumea aceea necunoscută părea tot mai îndepărtată.
Apoi, după ce am vagabondat şi eu prin «lumea străină» şi când m-am întors după atîţia ani, Ea era tot acolo, la malul mării. Mai mică parcă, mai ruginită şi, totuşi, mi se părea că parcă-mi ascundea ceva. Am încercat să-mi amintesc prima oară când am văzut-o şi am scris aceste rânduri. Dar şi amintirile astea scrise parcă-mi ascund ceva. Ce anume, căci nu mai e «lumea străină» ? Poate este timpul ce a trecut de atunci.”
