Aflat în România cu prilejul lansării dramei ”Epava”, regizorul Cornel Gheorghiţă a avut amabilitatea să răspundă, pentru Curierul Naţional, la câteva întrebări:
Î. Deşi prezintă realitatea şi într-o formă dură, necosmetizată, ”Epava” este un film despre trecut şi suferinţă umană de un tragism şi o sensibilitate aparte. Credeţi că publicul de la noi este pregătit să-i recepteze mesajul?
R: La asta, doar publicul poate răspunde, prin prezenţa lui la proiecţiile din săli şi comentariile lor eventuale. Cred că sensibilitatea fiecărui individ este supusă, pe de o parte, vârstei pe care o are, dar şi epocii în care trăieşte. Aici (în film), este vorba despre amândouă. Am trăit schimbarea regimului din decembrie 1989 când aveam 30 de ani şi mi s-a părut că am trecut dintr-o lume în alta. Personajele din film se confruntă o dată cu schimbarea societăţii care a apărut în viaţa lor, dar şi cu îmbătrânirea personală. Dacă tinerii de astăzi sunt curioşi să afle câte ceva despre sensibilitatea părinţilor lor, precum şi a epocii în care au trăit aceştia, cred că vor descoperi asta şi în acest film. Protagonistul, la cei 30 de ani ai săi, trăieşte o maturitate independentă de sensibilitatea lui.
Î. Am citit în testimonial că aveţi anumite amintiri legate de mare şi de o epavă. Filmul este un proiect mai vechi care a căpătat contur acum, aveaţi, ca să spun astfel, în plan să-l realizaţi?
R: Când am făcut primul film despre Epava, în 1983, l-am făcut aproape spontan. Într-o noapte, ne-am gândit la scenariu (eu şi protagonistul filmului) şi a doua zi am început să filmăm. Apoi, am petrecut toată ziua a doua singur pe epavă, ca să filmez restul cadrelor de care aveam nevoie. Acum, când am revăzut epava, după atâta vreme, am fost şocat de imaginea ei şi de amintirile mele despre ea. Aceste amintiri se regăsesc în scurtmetrajul de atunci. Am încercat să mă confrunt cu această sensibilitate a mea de atunci şi de acum – ca să ating şi întrebarea precedentă.
Î. Pelicula este în unele momente plină de melancolie, de nostalgie – sunt sentimente definitorii pentru dvs?
R: Mi se pare interesant de observat, pentru fiecare dintre noi, când apare pentru prima dată în viaţa noastră acest sentiment al nostalgiei. Este cert că trebuie să fi trăit un lucru, un eveniment, pentru ca acest sentiment să existe. Nostalgia este strâns legată de memoria noastră, de amintirile noastre. Când “trecutul” devine din ce în ce mai prezent în mintea noastră, sigur putem vorbi de nostalgie. Dar chiar şi atunci când ajungi, la un moment dat, să-ţi dai seama că timpul trece din ce în ce mai repede (civilizaţia avansează) şi că pentru viitor trebuie să faci alegeri mai radicale. Iar când nu ştii ce alegere să faci, te opreşti în loc şi priveşti înapoi, de unde ai venit. Numai că, din păcate, timpul nu se opreşte odată cu tine…
Î. Cu ocazia lansării acestei drame, ce aţi dori să le transmiteţi cinefililor din România?
R: Nu ştiu ce înseamnă astăzi un cinefil în România… De fapt, nici în alte ţări. Lucrez cu studenţi francezi într-o şcoală de film şi, cum există aceste apariţii pe Netflix, filme care apar unele după altele cu o viteză fenomenală, când le spun despre Tarkovski, Fellini, Bergman etc., am impresia că le vorbesc despre preistorie. Şi totuşi, cinema-ul nu are mai mult de 150 de ani. Ca să stârnesc curiozitatea unui oarecare spectator, să-l fac să vrea să vadă acest film, e important să ştie că protagonistul este tot un spectator care descoperă ce este o sală de cinema şi ce înseamnă culisele filmului pe care-l vede proiectat pe ecran. Este un film pentru cine vrea să se deconecteze aproape o oră şi jumătate de Smartphone, să se lase în fotoliul cinematografului, în obscuritate, şi să se lase legănat de imaginile de pe ecran. Apoi, sper să fie ca vinul franţuzesc de colecţie, înainte să se urce la cap, să se ajungă la picioare.
Vă mulţumim mult pentru răspunsuri şi aşteptăm cu nerăbdare următorul film!
***
Întrebare pentru actori: Cum a fost să turnaţi o astfel de dramă aparte, ce se deosebeşte de unele tendinţe (comerciale şi în căutarea senzaţionalului) din cinema-ul contemporan? Sunt roluri de care credeţi că vă veţi aduce aminte, peste ani?
Bogdan Marhodin (Firu Dorileanu):
Personal, nu m-am raportat la povestea lui Firu ca fiind aparte, ci am trăit-o pur şi simplu. Cu toţii suntem conştienţi că existenţa noastră pe Pământ are un sfârşit, însă ne raportăm la el diferit, în funcţie de structura personală care nu poate fi decât unică. Tendinţele, oricât de comerciale şi în căutarea senzaţionalului ar fi, trebuie neapărat să aibă la bază trăirea autentică fără de care filmul nu poate ajunge la spectator.
De „Firu” îmi voi aduce aminte mereu, pentru că este cu mine gând cu gând şi zâmbet cu zâmbet.
Raluca Gheorghiu (Mina):
Timpul, ca dimensiune, este cel care a făcut diferenţa, atât în timpul filmărilor, cât şi pentru greutatea filmului în sine. A fost un timp al prezenței, care nicidecum nu cântărește, nu urmărește alte satisfacții decât bucuria de a fi şi de a mărturisi o lume – aceea, bogată, care se află în fiecare dintre noi, dincolo de timp, de spaţiu, de așteptările celorlalţi.
Da, îmi voi aduce aminte de acest început! Mulţumesc din suflet!
Citind acest articol despre filmul „Epava” voi merge neaparat sa-l vad. M-a provocat. Urmaresc filmele romanesti, care din pacate, nu mai au consistenta, Sunt sperficiale si comerciale. Dar acest aricol m-a determinat sa vad filmul. Britchi Mirela