Două Premii Globul de Aur (cea mai bună dramă şi cel mai bun regizor). Şapte Premii Bafta (printre care cel mai bun film şi cel mai bun regizor). Nu ştim încă dacă va lua şi Oscarul pentru cel mai bun film, dar cu siguranţă Mendes nu va pleca cu mâna goală. Curierul Naţional a văzut filmul şi vă poate spune că este un film bun, pe alocuri întrecând aşteptările, însă pare mai degrabă ”alegerea corectă” dintr-o panoplie de pelicule de valoare medie decât un film colosal. Mai ales în ultima vreme, a devenit obişnuinţă ca punerea în scenă care întruneşte anumite cerinţe (realizare preponderent bună, mesaj consistent, interpretare pe măsură) să ia atâtea premii încât se poate ajunge lesne la categorisirea de ”film supraevaluat”.
În Primul Război Mondial, doi soldaţi britanici primesc misiunea de a ajunge la o divizie care trebuia să îndeplinească o misiune de luptă, pentru a le da un ordin scris de anulare a acţiunii, întrucât se estima o replică din partea inamicului care ar fi dus la un dezastru. Fratele unuia dintre ei era acolo.
Aceşti soldaţi ne sunt prezentaţi ca doi oameni de ispravă, dar nu foarte inteligenţi. Nu ştiu dacă chiar asta s-a dorit, dar să revenim la desfăşurarea filmului.
Cei doi pleacă într-o misiune ce părea imposibilă, înarmaţi, desigur, dar pradă aparent sigură pentru frontul german, de unde li se spusese totuşi că nemţii se retrăseseră.
Trebuie să spun că începutul filmului a reuşit să îmi transmită mai multe emoţii decât credeam, fiind foarte bine redată în special confruntarea cu moartea şi pericolele războiului, creându-se impresia că cei doi sunt mai degrabă cobai cu suflet de eroi.
Ei merg printr-un peisaj dezolant, plin de animale moarte şi bălţi murdare. Apoi, după ce scapă ca prin minune dintr-o explozie, înaintează prin tranşee părăsite către o destinaţie ce părea tot mai îndepărtată.
Cel puţin în prima sa parte, este un film de război aparte. Poate părea paradoxal, dar chiar aşa ceva îmi doream, o peliculă cu impact vizual şi care să pună accent pe absurditatea războiului, văzută prin ochii celor doi eroi aflaţi într-o misiune sinucigaşă – nu neapărat scenariu complicat, cu spionaj şi intrigi.
Filmul lui Mendes a reuşit să mă facă părtaş la savurarea acestui tip de scenariu, desigur asta neînsemnând automat că e o peliculă de Oscar sau de Golden Globe.
Cei doi încearcă să salveze un inamic prăbuşit cu avionul, dar (tipic absurdului de care aminteam) acesta îl înjunghie pe soldatul care pornise în căutarea diviziei în care se afla şi fratele său, omorându-l.
Aş remarca totuşi că, odată depăşită prima jumătate de oră, acţiunea cam trenează, riscând să nemulţumească spectatorul. Filmul devine uşor previzibil.
Este bine că se pune accentul pe factorul emoţional şi pe această esenţă a războiului care s-ar putea rezuma în câteva cuvinte: ”ucide, dacă nu vrei să fii ucis”, dar scenele devin de la un moment dat repetitive.
Deloc întâmplător, locotenentul Schofield (interpretat excelent de George MacKay) rămâne singur în misiunea sa. Singur împotriva duşmanului, ba chiar căutând cu disperare să se facă înţeles şi ascultat inclusiv de către ai săi. Singur cu moartea şi căutând o speranţă ce la un moment dat părea deşartă.
Războiul este, de fapt, ceva profund inutil şi inuman – iată mesajul pentru care acest film merită urmărit, chiar dacă unele scene par mai puţin credibile. Degeaba se dau ordine sau se atacă liniile inamice, dacă premisa de la care s-a pornit este greşită.
Un film oarecum atipic, impresionant vizual, fără a fi totuşi o capodoperă.
