În numărul din iunie al Revistei lunare de cultură universală Constelaţii diamantine, găsim, ca de obicei, materiale ce vor suscita interesul cititorilor în primul rând prin realizarea atentă, documentată, ca şi prin temele abordate.
În ”Au fost tăind un brad bătrân…”, Mihai Caba evocă, pe fondul comemorării, anul acesta, a 80 de ani de la dispariţie, legendara figură a istoricului şi politicianului Nicolae Iorga, făcând referire la activităţile de creaţie, dar şi politice ale acestuia şi oprindu-se asupra primului vers al poeziei ”Brad bătrîn”, compusă, premonitoriu, cu doar o zi înainte de asasinarea sa, în 1940.
Materialul ”Cine vede o crimă în Mioriţa nu vede nimic”, semnat de Mihai Merticaru, readuce în discuţie o temă ce a mai fost atent tratată, anume interpretarea simplistă a mesajului Mioriţei, potrivit căreia fatalitatea şi resemnarea ar fi principalele trăsături ale românilor, ce s-ar distinge din text. Teză combătută cu argumente solide, arătându-se că, în spatele aparenţelor, se ascunde un cu totul alt mesaj, transmis printr-un simbol cu multiple înţelesuri abstracte şi sublime, eroul mioritic devenind, de fapt, nemuritor, alături de elementele microcosmosului şi ale macrocosmosului.
Doina Drăguţ, în tableta ”Libertatea sufletului”, ne oferă, ca şi în alte creaţii ale domniei sale, o viziune transcendentală asupra existenţei, a dualităţii spirit-materie, văzând această existenţă terestră ca pe o dedublare, ca pe o experienţă iniţiatică: ”Sensuri distincte, parcurse simultan, ne îndepărtează mersul şi ne suprapun idei (…) se-nsumează în stări ce cresc în cercuri şi converg spre lină alunecare”. Semnificativ pentru viziunea sa poetic-filosofică este şi următorul fragment: ”O privire rece din afară este tulburare în adâncuri (…), golul creşte împrejur – într-un strop de rouă sau în adâncire nesfârşită – şi ca un nod se strânge timpul”. Finalul sugerează existenţa metempsihozei: ”Atâtea euri se revarsă, câte creşteri sunt pe dinăuntru, că nu ne ajunge spaţiul, iar timpul se umple până-n margini. Farmecul orbirii se destramă, din adâncul nopţii izvorăsc lumini, ca un vas golit, trupuri se revarsă în ţărână, semn ineluctabil că sufletul e-n libertate”.
Materialul ”Ion – purtător al cununei cu lauri”, de Ionel Popa, ne poartă înapoi în timp, spre a (re)descoperi importanţa unui clasic al literaturii române, Liviu Rebreanu, şi a unuia dintre romanele sale, ”Ion”, apărut în noiembrie 1920. Considerat de Lovinescu întemeietorul romanului românesc modern, Rebreanu foloseşte noi tehnici narative şi pune esteticul în drepturile lui legitime.
În ”Spovedanie şi acatist în Luceafărul”, Constantin Miu face o interpretare amănunţită a semnificaţiilor celebrului poem eminescian ”Luceafărul”, văzut prin prisma spovedaniei, a ispitei, a păcatului şi a pocăinţei.
Galina Martea evocă figura scriitorului basarabean Nicolae Mătcaş (doctor în ştiinţe filologice, profesor universitar, Doctor Honoris Causa, savant, scriitor – poet, publicist, eseist; ministru al Învăţământului şi Ştiinţei din Republica Moldova în anii 1990-1994, politician), un mare luptător pentru ideea de unitate naţională românească.
În ”Problemele fundamentale ale poeziei şi prozei”, Al. Florin Ţene face o foarte interesantă contrapunere a acestor două moduri fundamentale ale scrisului, dorind să explice subtilităţi ale creaţiei literare. Se relevă faptul că deşi există o disjuncţie între cele două forme de exprimare, antinomia lor netă stă sub semnul întrebării.
Mai semnează Vavila Popovici, Dragoş Niculescu, George Petrovai, Mircea Dorin Istrate, Silvia Ioana Sofineti, Daniel Marian, Lazăr Popescu, Constantin Ardeleanu, Grigorie N. Croitoru, Nicolae Dina, Nicholas Dima, Rodica Moruţan, Stephan Poen, Constantin Constantinescu, Camelia Opriţa, Adalbert Gyuris, Tudor Nedelcea, Anton Ilica, Mihai Păcuraru, Paula Romanescu, Claudia Voiculescu, Ioan Ursu, Ioan Gâf-Deac, Ben Todică, Anca Sîrghie, Eugen-Emil Coţa, Ion Cristea Geană şi Philip Tudora.
