”Mens sana in corpore sano” și ”Citius, altius, fortius” nu sunt doar simple dictoane sau devize. Ele exprimă, înainte de toate, o mentalitate. Un crez.
Toți cei care practică sportul, dar și milioanele de suporteri de pe tot mapamondul ar putea depune mărturie că se creează, în jurul fenomenului sportiv, o magie. Nu există bucurie mai mare decât aceea a câștigării unui trofeu major, dar nici tristețe mai profundă decât cea generată de pierderea unei finale sau de ratarea unui obiectiv.
Am citit undeva o teorie, probabil dedusă dintr-un studiu psihologic, conform căreia ținem cu un jucător sau cu o echipă pentru că aceștia sunt capabili să atingă culmi care nouă ne sunt inaccesibile.
Până la un punct este adevărat, dar în ce privește potențiala atitudine narcisistă a suporterului care ține cu o echipă doar pentru ca aceasta să câștige, nimic mai fals. Nimeni nu câștigă la infinit (nici măcar Steaua anilor ’80-’90 sau Barcelona de pe vremea lui Guardiola), iar odată cu înfrângerile apare și suferința.
Nu există durere mai mare pentru un suporter decât înfrângerea, și în momentul în care ții cu adevărat cu o echipă îți asumi ambele ipostaze, de câștigător și de perdant.
La un moment dat visurile par că devin realitate, dar se pot destrăma într-o clipă.
Cine a văzut aseară meciul echipei noastre de handbal feminin contra reprezentativei similare a Spaniei, încheiat din fericire cu o superbă victorie a tricolorelor, știe despre ce este vorba.
Partida a fost un thriller perfect, fetele noastre evoluând peste orice așteptări, ținând Spania la distanță (ibericele nefiind niciodată la conducere până prin min. 43!), dar apoi a apărut o oarecare crispare în joc, de care au profitat adversarele, care au avut și două goluri avantaj. După un final dramatic, România are un gol în plus cu circa 20 de secunde înainte de final, dar nu reușește să se apere și scorul devine egal (27-27). Vine însă golul izbăvitor al Biancăi Bazaliu, în ultima secundă de joc, profitând și de faptul că portarul advers a văzut mingea târziu, și tricolorele se impun cu 28-27.
Vedeți? Din Infern până în Paradis nu e decât un pas.
Sunt multe sporturi care atrag multe pasiuni, iar afirmația din reclama televizată conform căreia ”fotbalul este cel mai frumos sport de pe Pământ” este inexactă. Până când s-au hotărât să introducă soccer-ul americanii nici nu auziseră de fotbal, iar acolo oricum NFL, NBA și NHL sunt sporturile de bază, după cum în Canada hocheiul pe gheață este o religie.
Și în România există fani autentici ai altor sporturi, precum baschetul sau rugby-ul, iar faptul că sunt mai puțin numeroși nu înseamnă că sporturile lor, pentru ei, nu sunt cele mai frumoase.
Dar să ne reîntoarcem la temă. O echipă sau un jucător pot crea imperii (cum ar fi AC Milan în fotbal sau Roger Federer în tenis, dar exemplele sunt nenumărate). Nu e vorba de încasări, ci de atmosfera absolut uluitoare care se creează pe teren, în tribune și în fața televizorului.
Când te uiți la meci, uiți de tot, nu mai există decât spectacolul de pe teren. Bucuria câștigării împotriva tuturor pronosticurilor (ex. titlul de campioană europeană la fotbal al Danemarcei din urmă cu mult timp sau cele două titluri de campioană în Premiership din ultimul deceniu ale echipei englezești de rugby Harlequins) nu poate fi umbrită decât de înfrângerea în momentul în care te-ai crezut deja câștigător (cazul relativ recent al lui Ajax Amsterdam, care, înainte de a-și vinde aproape toți jucătorii, conform ”tradiției” clubului, era cât pe-aci să se califice în finala Champions League, fiind eliminată de Tottenham într-un mod pe care l-aș categorisi drept stupid, cu un gol decisiv primit în minutele de prelungire, când încă mai era valabilă regula golului în plus marcat în deplasare – Ajax câștigase în Anglia cu 1-0 și avea la pauză 2-0 la Amsterdam).
O echipă trăiește în egală măsură prin jucători, antrenori, suporteri și simpatizanți. Nu e vorba de numărul de tricouri vândute, ci de vuietul tribunelor și de scandări. De imnuri și focuri de artificii.
Iar cine a gustat o dată din magia sportului va, deveni, cred, nu doar dependent de această disciplină, dar și mai întărit în a nu lua în seamă, de exemplu, aspecte triste precum demagogia politică, atât de la modă azi.
