Doina Drăguț
Iată o carte făcută din materiale publicate într-o revistă literară! Un lucru lăudabil!
Începând cu numărul 80 (aprilie 2017) al revistei Constelaţii diamantine şi până în momentul de faţă (decembrie 2022), dl Mihai Caba are aproape număr de număr articole publicate – cu preponderenţă de sorginte istorică.
Câteva cuvinte despre revista Constelaţii diamantine: a luat fiinţă în septembrie 2010, la Craiova, sub egida Ligii Scriitorilor Români şi a Uniunii Ziariştilor Profesionişti, şi şi-a impus încă de la început axarea pe cultul valorii, al autenticităţii, al originalităţii compoziţionale şi al expresivităţii artistice. Ne-am propus, şi cred că am reuşit, să depăşim limitele naţionalismului, adică să avem o deschidere spre universalitate.
De cele mai multe ori, revistele au un destin de efemeridă, ele nu supravieţuiesc prezentului, aşa cum sunt cărţile care stau pe rafturile bibliotecilor. Dar o revistă poate fi privită şi definită, în ansamblul ei, ca o operă de artă şi ca un mijloc de manifestare a spiritului. Şi, de ce nu, ca un suport în realizarea unei cărţi.
Dl Mihai Caba, de profesie inginer, având prin pregătirea de bază o structură tehnică, ce respectă anumite rigori ale matematicii, este o fire sensibilă, înclinată spre artă, spre literatură, spre istorie. El relatează imagini istorice ale trecutului şi pune în valoare personalităţi, unele dintre ele uitate, mai cu seamă pe cele legate indisolubil de Iaşi – Cetatea celor şapte coline. Adesea intră cu dezinvoltură în inima evenimentului respectiv, participând cu dragoste şi pricepere la desfăşurarea lui, şi povesteşte cu frumuseţea artei moldoveneşti.
Iaşul, capitala Moldovei (1564-1859), a fost şi este un centru cultural important – aici a luat fiinţă prima tipografie, prima universitate din ţară, aici s-a tipărit prima gazetă din România etc. În plan politic, Iaşiul a dat semnalul Revoluţiei de la 1848, Iaşul este oraşul celor trei Uniri: 1600, când Mihai Viteazul a fost încoronat aici ca domn al celor trei Ţări Române; tot de la Iaşi a pornit actul unirii celor două principate în 1859 şi tot la Iaşi s-a realizat formal Marea Unire din 1918, în condiţiile în care devenise capitala României (1916-1918) în perioada refugiului din primul război mondial, când Bucureştiul se afla sub ocupaţie germană. Iaşul este un oraş încărcat cu multă istorie – minunate monumente istorice, mănăstiri şi biserici -, cu oameni de elită, mari cărturari, scriitori, muzicieni etc.
Dl Mihai Caba evocă, în cartea de faţă, mari cărturari ai neamului românesc: Ienăchiţă Văcărescu (şi moştenirea lăsată prin testament urmaşilor săi: „Urmaşilor mei Văcăreşti/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbii româneşti/ Şi-a patriei cinstire”); Ion Budai-Deleanu, reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene, care a fost organizată în Transilvania cu scopul declarat al introducerii ideilor iluministe; Petru Maior, istoric şi scriitor român transilvănean, un corifeu al Şcolii Ardelene; Antim Ivireanul, care, potrivit aprecierii exprimate de Sinodul BOR, a fost „cel mai de seamă mitropolit al Ţării Româneşti din toate timpurile”; Dinicu Golescu, un călător însemnat, pe care G. Călinescu îl plasează în „Istoria…” printre clasicii întârziaţi ai evului mediu, alături de Văcăreşti, Matei Milu, Ion Budai-Deleanu, Dimitrie Ţichindeal; Dosoftei – Mitropolit al Moldovei -, unul dintre cei mai mari cărturari din istoria română, poet şi traducător, primul versificator al Psaltirii din tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura universală în limba română; Miron Costin – cronicar moldovean şi diplomat, erudit, cunoscător de limbi străine, deschizător de drumuri în literatura română; Nicolae Milescu Spătarul, cărturar, traducător, geograf şi diplomat moldovean, a cărui erudiţie a uimit pe toată lumea; Domnul Cuza – Unificatorul. Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei, realizată la 5 şi 24 ianuarie 1859, prin alegerea aceluiaşi Domnitor, în persoana colonelului moldovean, Alexandru Ioan Cuza, care avea să-şi asume, astfel, pe mai departe, cu fermitate responsabilă şi dreptate socială, soarta celor două ţări româneşti; Ion Heliade Rădulescu, personalitate culturală complexă, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă, prin aportul său cultural și estetic la dezvoltarea literaturii române, fiind apreciat și ca un precursor al poeziei moderne; Mihail Kogălniceanu, om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român, considerat a fi însufleţitorul Unirii Principatelor; Nicolae Iorga, marele istoric, cel care, printre multele sale calităţi, a fost înzestrat şi cu darul premoniţiei – cu o zi înainte de uciderea sa scria poezia „Au fost tăind un brad bătrân”; A.D. Xenopol – istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog și scriitor român, autorul primei mari sinteze a istoriei românilor. S-a distins și ca un filozof al istoriei de talie mondială, fiind considerat printre cei mai mari istorici români, alături de elevul său, Nicolae Iorga.
Apoi dl Mihai Caba îi are în vedere pe mari scriitori români ce au lăsat în urma lor opere valoroase: Aron Cotruş, diplomat şi scriitor român, considerat de G. Călinescu „un poet original, plin de vigoare sănătoasă şi foarte reprezentativ pentru Ardeal”; Gheorghe Asachi – precursor al generației pașoptiste, unul din întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste literare; Costache Negruzzi, cel care „şterge colbul de pe cronice bătrâne”; Ion Creangă, „cel slobod la gură”, care şi-a descărcat sacul său doldora de poveşti şi povestiri, de proverbe şi zicători, care mai de care mai şugubeţe, şi, la îndemnul prietenului său M. Eminescu, avea să le aştearnă pe hârtie, în stilul său hâtru şi inconfundabil; Vasile Alecsandri, scriitor şi om politic, personalitate marcantă a Moldovei şi a României, considerat unul dintre fondatorii culturii noastre moderne; I.L. Caragiale – dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. G. Călinescu îl considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români; Geo Bogza, spirit avangardist şi nonconformist, un scriitor ardent al contemporaneităţii timpului în care a trăit; George Topârceanu, care, din 1911, devine ieşean de-adevăratelea, după ce, la insistentele chemări ale lui Garabet Ibrăileanu, părăseşte Bucureştiul şi se stabileşte la Iaşi; Al. O. Teodoreanu, cu pseudonimul Păstorel, despre care G. Călinescu scrie: „La temelia umorului (lui Păstorel – n.m.) stă întotdeauna o atitudine critică, umoristul e moralist”. Al. Vlahuţă, scriitorul despre care G. Călinescu scria în monumentala „Istoria literaturii…” că „Opera lui e mai degrabă un reportaj scris neted, uneori cu nerv, un album de icoane şterse, de file rupte, de impresii luate din goana vieţii”; Gala Galaction (Grigore Pişculescu), scriitor, preot ortodox, profesor de teologie, traducător al Bibliei în limba română din ebraică şi greacă; Nicolae Labiş, cu un debut fulminant în poezie („Fii dârz şi luptă, Nicolae!”), cu un talent sclipitor, poetul „primelor iubiri” ce urcă vertiginos şi strălucitor pe cerul liricii româneşti a timpului său devenind o „supernovă”. Dar aripile zborului său cutezător au fost frânte la numai 21 de ani printr-un accident tragic; Magda Isanos – o poetă de o mare sensibilitate şi de o reală profunzime; Adi Cusin – poetul nonconformist – denumit de critica literară actuală drept unul dintre cei mai importanţi poeţi români ai ultimelor patru decenii, numit adeseori „noul Labiş”; Ion Negoiţescu – scriitor şi istoric literar, unul dintre liderii Cercului Literar de la Sibiu; Panait Cerna – un poet intimist, romantic minor sau tradiționalist român, un epigon al poetului Mihai Eminescu, precum și filosof, critic literar și traducător; Ionel Teodoreanu (romanticul „Metaforel”) – romancier și avocat român interbelic, cunoscut mai ales pentru scrierile sale evocatoare ale copilăriei și adolescenței; Duiliu Zamfirescu – scriitor, apreciat a fi „boierul literaturii române”; Anişoara Odeanu – poetă, prozatoare şi jurnalistă română; Mihai Codreanu, poet, considerat de Arghezi, drept „părinte al sonetului românesc”; Marin Preda, unul dintre cei mai importanţi romancieri din perioada postbelică; Cella Serghi, scriitoare, publicistă și traducătoare română, una dintre cele mai importante prozatoare române ale literaturii interbelice, cunoscută mai ales ca autoare a romanului „Pânza de păianjen”; Victor Eftimiu – dramaturg, eseist, povestitor, scriitor și traducător român de origine macedoromână; Petru Comarnescu, socotit şi azi cel mai de seamă reprezentant al criticii de artă româneşti, prin „distincţia şi rafinamentul” scrierilor sale; Garabet Ibrăileanu – critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier român. Este una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare științifice (direcția poporanistă), creator literar, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iași și principal redactor al revistei Viața românească (1906–1930); Eugen Lovinescu – critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist român, cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu; Iacob Negruzzi – spirit junimist, secretar perpetuu al Societăţii Junimea, şi redactor al Convorbirilor literare
Într-un mod cu totul aparte, dl Mihai Caba vorbeşte despre Societatea Junimea din Iaşi şi Titu Maiorescu, iniţiatorul şi creatorul ei. „Junimea”, în toate perioadele existenţei ei, aşa după cum a fost percepută şi apreciată de istoria literară, de monografii şi exegeţii ei, „a avut un rol decisiv în literatura română, iar spiritul junimist s-a dovedit triumfător în lupta de respingere a mediocrităţii şi a altor forme de impostură manifestate pe atunci în artă.” Convorbiri literare,considerată a fi „organul de presă” al Societăţii literare junimiste, a devenit treptat o înaltă tribună a promovării „direcţiei noi” în literatura română, potrivit „teoriei junimiste” lansate de Titu Maiorescu şi de ceilalţi membri fondatori ai Junimii, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Petre Carp şi Teodor Rosetti, aceea a combaterii „formelor fără fond”, întărită şi de deviza adoptată în Cenaclul Junimii: „Intră cine vrea, rămâne cine poate!”
Citind cartea de faţă, simţi cum îţi tresaltă inima de fericire că te numeri printre urmaşii acestor români adevăraţi, care şi-au pus tot talentul lor, şi chiar şi viaţa, în spiritul înălţării culturii şi desăvârşirii poporului român.
