Sigur, pentru a vorbi despre cetățeanul viitorului ar trebui să fim siguri că acesta va exista, la fel ca/în condiții similare cu cel din prezent.
Dacă – să zicem – cineva va fi atât de dezaxat încât să pornească un război nuclear sau dacă – să presupunem – bunul Dumnezeu va fi atât de înțelept încât să aducă omenirii sfârșitul Apocalipsei și ”o nouă ordine terestră” (dar nu precum cea preconizată de unii conducători bezmetici ai planetei), s-ar putea să avem surpriza să constatăm că nici decorul, nici actanții nu mai sunt aceiași.
Pentru moment, însă, să lăsăm deoparte speculațiile și presupunerile și să ne concentrăm asupra societății actuale și a tendințelor care o caracterizează.
Probabil că niciodată în istorie omenirea nu a fost atât de tehnologizată și de grăbită ca în prezent.
Nu mai putem face doi pași fără să atingem ecranul telefonului sau fără să deschidem laptop-ul și, de asemenea, facem totul ”pe repede-înainte”, fiindcă nu avem suficient timp disponibil.
Este un cerc vicios perfect: job-urile prezentului sunt din ce în ce mai cronofage, iar digitalizarea e omniprezentă.
Progresul tehnic în sine era necesar (ne imaginăm cu greu, azi, chiar și o societate la nivelul anilor ’50), dar să exemplificăm și să analizăm un pic.
Momentul în care vom achiziționa o legătură de pătrunjel cu un card contactless sau cu smartphone-ul nu este prea departe.
Am fost ironic?
Să vedem.
Înlocuirea scrisorii pe hârtie cu e-mail-ul ne apare drept firească (deși nu găsim normală, de exemplu, renunțarea totală la scrisul de mână), însă la fel este, oare, să îți comanzi încălțămintea și chiar lenjeria pe net, să comanzi mâncarea, să discuți cu prietenii, să afli prognoza meteo, ba chiar să-ți cauți și un partener sexual pe site-uri de profil, că de o relație serioasă oricum nu are nimeni timp? (Și, poate, nici chef).
Încet-încet, vom deveni un fel de clone virtuale ale propriilor ”euri”, cândva vii în mediul natural. (Nu este vorba de o abordare obtuză a lucrurilor, ci de faptul că se încalcă legile firii – așa cum un pește este făcut, genetic, să trăiască în apă, la fel și omul nu poate fi despărțit de natură).
Și nu doar mâncarea, îmbrăcămintea, distracția și chiar relațiile intime se pot comanda sau ”negocia” pe net, mai nou poți să-ți cauți un loc de muncă încredințând datele privind experiența, calificarea și potențialul tău… unui robot. Păi ce, mai stă vreun angajator să asculte atâția candidați?
De aici și până la ce s-a vehiculat recent, că unii cetățeni consideră de interes ideea îmbunătățirii capacităților intelectuale ale omului prin implantarea unui cip în creier, nu mai e decât un pas.
Cu puțină perseverență, în ziua de azi poți crea orice, inclusiv un prototip de om-robot.
A, și încă ceva. Omul (cât mai e om!) trebuie informat, să nu trăiască în neștiință.
Dar îl informăm, prin majoritatea canalelor media sau publicațiilor, selectiv.
Să știe tot despre coronavirus, despre război, despre digitalizare și – din când în când, pentru divertisment – despre cine a mai murit sau cine s-a culcat cu cine.
Despre religie, cultură, despre elevii și sportivii premiați sau cu potențial, despre brevetele inventatorilor, despre medicii care salvează vieți (nu doar despre ”șpăgari”), despre academicieni, despre cauzele unor fenomene sociale ca violența, exploatarea sexuală, șomajul ori sinuciderea (deci despre cauze și mai ales despre cum pot fi combătute, nu prezentarea lor ca atare), în fine, despre latura pozitivă a existenței, care se manifestă și ea, în pofida flagelurilor amintite – mai puțin. Nu deloc, dar mai puțin.
Problema este serioasă în prezent, dar cel mai grav este că, dacă nu se face nimic pentru o normalizare, va deveni acută în viitor.
Sincer să fiu, mă îngrozesc la gândul că, peste nu mult timp, acest cetățean al viitorului va fi un om complet dependent de ce i se insuflă, automatizat, depersonalizat, lipsit de sentimente autentice, în goană permanentă după o iluzorie afirmare socială și reușită materială, care nu vor face altceva, în final, decât să-i îmbogățească pe alții, care i-au întins o capcană abilă…
Că ne îndreptăm către asta e clar.
Dar se pune (totuși) problema:
Asta ne dorim cu adevărat?
Asta merităm?
Asta vrem să facă și copiii și nepoții noștri?
