Scriu cu emoţie aceste rânduri despre o personalitate a culturii româneşti contemporane pe care am văzut-o în urmă cu câţiva ani pentru ultima oară. Am mers în toamna lui 2015 – împreună cu prietenul meu Ioan Toma, ultimul lider al organizaţiei naţionale de tineret – acolo unde de câteva decenii îşi desfăşoară activitatea cu discreţie şi dăruire un maestru care nu dorea niciodată mediatizarea, dar era mereu preocupat de calitatea actului muzical: sediul “Tinerimii Române” (până în 1990, Ansamblul Artistic al U.T.C.). În acea clădire din centrul Bucureştilor luase fiinţă, în 1972, Corul de Cameră “Preludiu”, una dintre cele mai apreciate formaţii vocale din ţara noastră, traversând cu demnitate, prin competenţa creaţiei, două orânduiri succesive ale istoriei acestor meleaguri.
Mă refer la dirijorul Voicu Enăchescu, născut la 24 mai 1943 în comuna Brăneşti din judeţul Dâmboviţa şi plecat din lumea pământeană la 19 noiembrie 2022. Absolvent al Conservatorului de Muzică “Ciprian Porumbescu” din Capitală, el a avut câţiva dascăli renumiţi printre care: Alexandru Paşcanu, Zeno Vancea, Constantin Romaşcanu şi Petre Crăciun. Din anul 1991 a fost directorul Centrului Naţional de Artă “Tinerimea Română”. Cu deplină îndreptăţire, peste şapte ani, dânsul a ajuns preşedintele Asociaţiei Naţionale Corale din România – un merit de primă mărime dacă avem în vedere că atunci se afla în culmea gloriei artistice distinsul maestru Marin Constantin care crease Corul de Cameră “Madrigal”.
Se cuvine să scriu câteva cuvinte despre sintagma “Tinerimea Română” asociată edificiului bucureştean. În anul 1878 lua fiinţă, la iniţiativa unui grup de elevi ai Liceului “Matei Basarab”, o societate literară şi ştiinţifică având o dublă menire: pregătirea tinerilor români în spirit patriotic, cultural şi creştin; descoperirea şi promovarea de noi talente în domeniile muzicii, dansului, poeziei, istoriei, picturii şi desenului. Sunt elocvente în acest sens cuvintele scrise atunci de Grigore Tocilescu: “În alegerea subiectelor pentru concurs, comisia a fost condusă de convingerea că, prin şcoală şi numai prin şcoală, se poate deştepta, întreţine şi conserva simţământul naţional.”.
La 25 mai 1924 începea construirea clădirii din Strada Schitu Măgureanu nr. 4 după planurile arhitectei Virginia Andreescu Haret pe un teren de aproape 550 de metri pătraţi, pus la dispoziţie de Primăria de atunci a Bucureştilor. Edificiul cu statutul actual de monument istoric avea să poarte denumirea de “Palatul Societăţii Tinerimea Română”, având pe faţada centrală un altorelief alegoric: o tânără în costum naţional în spatele căreia era frontispiciul unei şcoli. Menţionez că, însoţindu-ne la plecare, Voicu Enăchescu ne-a atras atenţia asupra acelui detaliu arhitectural, nesesizat până atunci de mine, deşi treceam deseori prin zonă, mergând în anii ’60, în calitate de colaborator, la redacţia revistei “Viaţa Studenţească”. A rămas în istorie episodul din 24 ianuarie 1915, de la Ateneu unde “Tinerimea Română” a fost strălucit reprezentată. Atunci şi acolo, scriitorul Barbu Ştefănescu-Delavrancea rostea un discurs patetic despre patriotism, poetul Octavian Goga recita din versurile sale, iar muzicianul George Enescu dirija orchestra cu măiestria cunoscută.
Voicu Enăchescu a reuşit să onoreze bogatele tradiţii culturale ale “Tinerimii Române”. Trebuie arătat că, în perioada directoratului său, această instituţie avea mai multe structuri, pe lângă Corul de Cameră “Preludiu” al cărui dirijor şi organizator era: Ansamblul folcloric “Cununa Carpaţilor”; Orchestra de Cameră “Philarmonia”; Ansamblul de muzică contemporană “Archaeus”; Clubul de jazz; Compartimentul de muzică uşoară.
Biografia marelui dirijor şi a formaţiei sale a fost marcată de mari performanţe. Voi enumera câteva: *un repertoriu vast şi diversificat, alcătuit din peste 300 de lucrări de muzică preclasică, clasică şi romantică, colinde de Crăciun şi alte cântece religioase (ce frumoasă coincidenţă cu fiul unui preot din străvechea Valahie!), cântece populare româneşti şi din muzica popoarelor, piese vocal-simfonice etc.; *peste 350 de înregistrări la Radiodifuziune şi Televiziunea Română; turnee efectuate în 30 de ţări ale Europei, Asiei şi Americii; laureat al multor festivaluri internaţionale (Barcelona, Pardubice, Nitra); *prezenţa corului la fiecare ediţie a Festivalului Internaţional “George Enescu”, organizată la Bucureşti după anul 1989.
Dirijorul Voicu Enăchescu a obţinut multe premii şi distincţii: Ordinul Cultural în grad de Comandor; premiul pentru cel mai bun dirijor şi medalia de aur la Festivalul Coral Internaţional de la Beijing/R.P. Chineză; Premiul I la Festivalul de Muzică Ortodoxă de la Bialystok/Polonia ş.a. De asemenea, el a dirijat corurile unor Filarmonici din Craiova, Iaşi, Bucureşti şi a susţinut diverse workshop-uri de specialitate cu formaţii corale din Olanda, Franţa, Grecia, Polonia, Republica Moldova.
Am regăsit textul interviului realizat de redactorul radio Cristina Comandaşu cu Voicu Enăchescu înaintea tradiţionalului Concert de Crăciun, susţinut la Sala Radio în seara de 16 decembrie 2014. Am reţinut câteva din mărturisirile sale:
*“Cred că, înainte de performanţele muzicale, trebuie să existe nişte relaţii deosebite, foarte apropiate, de prietenie între dirijor şi cor, pentru că altfel, în procesul acesta destul de complicat şi dificil al muncii artistice, nu găsim totdeauna numitorul comun în realizarea unor lucrări şi atunci mă bazez, de la început, pe o relaţie specială de prietenie verificabilă în timp, care se transformă într-o relaţie de seriozitate, de respect deosebit faţă de munca fiecăruia dintre noi şi de înţelegere deplină a ceea ce cere dirijorul.”
*“Uneori simt că se creează o atmosferă deosebită printre cei care ne ascultă, dar nu ştiu dacă există o reţetă pentru asta, nu ştiu dacă există date speciale de care noi trebuie să ţinem seama. În clipa în care ne aflăm în faţa publicului, încercăm să fim sinceri cu noi înşine şi cu cei care ne ascultă.”
*“Ca om, cred că sunt un om normal, adică cu minusurile şi plusurile fiecăruia dintre noi. Ca artist, îmi place să cred că sensibilitatea cu care m-am născut şi harul pe care l-am primit de la Dumnezeu pentru această profesie mă ajută să înregistrez performanţele la care am ajuns până acum. Ca o caracteristică personală – şi asta trebuie să vă spun – nu pot să intru în niciun fel de comunicare, chiar nu suport sub nicio formă oamenii care n-au simţul ridicolului şi simţul umorului.”
*“În legătură cu corul <Preludiu> nu regret nimic, chiar dacă au fost şi momente mai tensionate, mai delicate, chiar dacă am fost uneori supuşi unor răutăţi din partea unor colegi de breaslă. Am trecut peste ele, pentru că sunt un tip îngăduitor şi am învăţat de mic copil să iert. De mic copil spun, pentru că tatăl meu a fost preot şi am învăţat din casă să fac lucrul acesta.”
Maestrul Constantin Brâncuşi avea următorul aforism generat de refuzul de a lucra ca practician în atelierul renumitului sculptor francez Auguste Rodin: “Rien ne pousse à l’ombre de grands arbres”/Nimic nu creşte la umbra marilor copaci. Într-o adaptare semantică, aş spune că Voicu Enăchescu a ales calea personală a afirmării sale în condiţiile existenţei Corului de Cameră, deja consacrat “Madrigal” al lui Marin Constantin – un Maestru pe care, de altfel, îl respecta aşa cum se cuvine între artiştii autentici.
Destinul a oferit situaţii similare după dispariţia celor doi mari dirijori, asociindu-le numele lor – formaţiilor corale pe care le-au înfiinţat: Corul “Preludiu-Voicu Enăchescu” şi Corul “Madrigal-Marin Constantin”. Cred că aceste “monumente ale cuvintelor” valorează mai multdecât orice busturi, statui ori plăci comemorative.
Dacă aş mai putea, l-aş asigura acum pe Voicu Enăchescu de preţuirea mea statornică, născută în anii tinereţii comune.
