- Ministerul Educației și Cercetării a lansat „un proiect dedicat încurajării lecturii în școală și în familie”.
- Aşa a anunţat doamna ministru Monica Anisie de Ziua Culturii Naționale.
- Iniţiativa este remarcabilă, în condiţiile în care piaţa de carte din România şi, implicit, consumul ne situează pe ultimul loc în Uniunea Europeană.
Ultimii suntem şi ca putinţă de a folosi ceea ce citim în carte, după cum o dovedeşte ponderea analfabetismului funcţional la nivelul tinerilor care termină şcoala de bază. 2019 a fost Anul Cărții în România, instituit prin Legea nr. 357/2018. A trecut ca şi cum n-ar fi fost.
Datele arată că 93,5% dintre concetăţenii noşri nu cumpără nici măcar o carte de citit pe an (Eurostat) şi că 44% dintre cei care termină învăţământul general obligatoriu nu pricep ce citesc în carte (evaluarea OECD-PISA). Starea şi fenomenul se leagă: individ – familie – şcoală – societate. Iniţiativa ministerială încearcă să le dea coerenţă şi rost în intervenţie.
„Lansăm invitația ca în toate școlile din România fiecare copil să citească 20 de minute pe zi. Totodată, îi invit pe cei mari, fie că sunt părinți și bunici, să se alăture copiilor și să citească împreună, încă 20 de minute acasă. Observarea, înțelegerea și interpretarea textelor reprezintă sprijin pe drumul construirii de sine”, spune ministrul educaţiei şi cercetării (pierderea în discurs a unui element corelativ pe drum, al doilea „fie”, poate e din exces de concentrare).
Nu este o iniţiativă originală, dar asta nu o împiedică să fie excelentă, într-un moment de cerinţă acută. Venită de la nivelul cel mai înalt al responsabilităţii în administrarea educaţiei naţionale, primeşte greutatea, seriozitatea şi imperativul cuvenite. Receptarea ar trebui să fie pe măsură. Cu toate acestea, pronunţată într-o instituţie emblematică (Ateneul Român), în faţa autorităţilor de vârf ale ţării (preşednite, patriarh, preşedintele Academiei Române), iniţiativa ministerială beneficiază de mai puţin ecou decât exprimarea în uşa unei şcoli de sat, în faţa unor şcolari, a unei învăţătoare şi a unor camere TV. Într-un fel, şi măsura în care sunt receptate şi reflectate vorbe şi fapte ale autorităţilor ţine de urmările contactului cu cartea, cu învăţătura, cu educaţia.
Lectura susţinută, de durată crescută treptat de la câteva minute la ore de stat cu nasu-n carte de la prima la ultima pagină, este ceea ce le trebuie copiilor, tinerilor de azi, în perspectiva zilei de mâine, cu precădere, în perspectiva sarcinilor pe care e foarte posibil să le aibă, de a duce o treabă de la un capăt la altul. Un aparent exerciţiu de alfabetizare poate avea efectul lui mai târziu în integrarea socială, în seriozitatea rezolvării unor sarcini într-un loc de muncă. Deprinderea lecturii de durată este ceea ce le trebuie elevilor de azi mult mai mult decât „subiecte prietenoase” la teze şi examene, vorbe cum că „o imagine face cât o mie de cuvinte” şi prilejuri de a sta cât mai puţin pe la şcoală. Obişnuinţa de a face apel la carte, la ceva scris indiferent pe ce suport, pentru a afla şi a înţelege, duce la învăţătură solidă şi utilă. Cerinţa pentru aşa ceva e cu atât mai mare în contextul actual, când cultivată e aşa-zisa formare ca autodidact, învăţând „din mers”, privind la cum face colegul. De asemenea, cititul cu o anume durată, consecvent, este un antidot al superficialităţii, o pregătire pentru ţinerea de un program şi pentru urmarea unui ritm de lucru. În mediul economic, angajatorii reclamă frecvent nu atât lipsa cunoştinţelor de specialitate ale nou angajaţilor, cât incapacitatea lor de a se adapta regulilor, de a urma etape, de a respecta termene, de a veni zi de zi la lucru.
În aceeaşi ordine de idei a „încurajării lecturii în școală și în familie”, ministrul educaţiei şi cercetării îi roagă pe adulţi „să le citească elevilor povești din cărți adecvate vârstei lor”.
E greu, în sensul de puţin accesibil, când preţurile cărţilor despre care e vorba aici sunt foarte mari (unii zic nejustificat de mari). Piaţa cărţii pentru copii e dezvoltată şi cantitativ, şi calitativ. În acelaşi timp, cartea pentru copii este una dintre cele mai scumpe categorii de publicaţii. Iniţiative pentru facilităţi de acces în calitate de cumpărător pe această piaţă nu există. Una ar fi dezvoltarea bibliotecilor din şcoli şi a celor publice. Constant este deplânsă ponderea redusă a librăriilor în raport cu populaţia.
E o realitate, dar aprecierile şi datele sunt uneori şi rezultatul unei traduceri după ureche, în care „library” e luat ca „librărie”. De susţinut, este biblioteca, în diversele ei forme, cu funcţiile ei. De cultivat, trebuie să fie frecventarea bibliotecii.
