Puțini artiști contemporani au reușit să îmbine originalitatea, pasiunea și elementul-șoc, păstrându-se însă între granițele artei autentice așa cum a făcut-o Suzan Pitt. Văzându-i picturile, îți amintești de Kandinsky și de Dali, văzându-i scurtmetrajele gândul te poartă la Alejandro Jodorowsky, dar în același timp îți dai seama că ai de-a face cu o operă originală, care nu a mai fost concepută și redată astfel.
Cu tușe aparte și care intrigă, pictorița, regizoarea și designer-ul Suzan Pitt este, fără îndoială, o voce de avangardă a artei moderne.
La cinci ani de la trecerea în neființă, am ales să prezentăm iubitorilor de artă câteva impresii, date biografice și cronici la două dintre cele mai cunoscute scurtmetraje ale sale.
Suzan Pitt Kraning (născută Suzan Lee Pitt, la 11 iulie 1943, în Kansas City, decedată la 16 iunie 2019, în Taos, New Mexico), a fost o regizoare de film și de animație, designer și pictoriță americană, faimoasă pentru scurtmetrajele sale suprarealiste.
Deși este cunoscută mai mult pentru filme, succesul financiar i-a fost asigurat în primul rând de picturi, care au fost expuse la Muzeul de Artă Modernă din New York, Centrul de Artă Walker, din Minneapolis, și Muzeul Ludwig din Köln. A predat, de asemenea, animație la Universitatea Harvard, Colegiul de Design și Artă din Minneapolis și Institutul de Arte din California (date preluate de pe Wikipedia).
Asparagus (1979)
Foto: IMDb
Animație suprarealistă încărcată de erotism și simboluri bizare, pe un fundal sonor straniu, Asparagus oferă cinefilului o evadare într-un microunivers de factură psihedelică
În aceeași tentă de animație suprarealistă cu care ne-a obișnuit, Suzan Pitt încearcă în Asparagus, parcă mai mult decât oricând, să-și hipnotizeze spectatorul.
Pe un fundal sonor care trece de la un scurt fragment de muzică jazz la acorduri ciudate, pe ecran se succed cadre bizare, desprinse parcă dintr-o experiență psihedelică.
Văzându-le, te gândești la pictorii suprarealiști, la magia asocierilor stranii și, într-o anumită măsură, la Alejandro Jodorowsky, care într-unele pelicule ale sale încearcă să surprindă cinefilii prin mijloace similare (fără a face însă animație).
Fie că agreezi acest tip de experiență cinematografică sau nu, un lucru e cert: vei intra, pentru aproximativ 18 minute, într-o altă lume.
O lume paralelă, o lume a imaginației și reveriei, o lume în care desenele prind viață.
Plante exotice, simboluri falice, decoruri stranii se succed într-un ritm amețitor.
Imaginea tremură uneori, muzica stranie continuă, eroina acestei animații – văzută aproape tot timpul din spate, apoi, când unghiul se schimbă, va purta o mască – se pierde într-o experiență hipnotică în care apar, la un moment dat, și niște măști stranii.
Apoi femeia (care nu are un chip definit) ajunge într-un teatru ciudat, unde cavalcada suprarealistă continuă, iar spectatorii sunt ei înșiși niște păpuși animate.
Acest laitmotiv însoțește privitorul de la un cap la altul al peliculei – poate părea repetitiv, dar în ansamblul ales de Suzan Pitt îți vei da seama că nu mai era loc și pentru altceva, fără să apară ca disonant.
Amestecați un pic de Dali, un pic de Kandinsky, un pic de Huxley, condimentate cu viziuni de factură psihedelică și un erotism fățiș, dar întrucâtva amortizat de pretextul animației și veți avea Asparagus, o realizare neconformistă marca Pitt (care a mai pus în scenă și Jefferson Circus Songs).
Este o realizare care merită cu siguranță să se înscrie într-un top al scurtmetrajelor de văzut și eventual de revăzut, o creație care condimentează ansamblul cu ingrediente de calitate, purtând departe imaginația cinefilului dornic de experiențe noi.
Jefferson Circus Songs (1975)
Foto: mubi.com
Animație suprarealistă cu un fond sonor de efect, joncțiune între universul copilăriei și cel al vieții adulte, scurtmetrajul Suzanei Pitt este un mozaic interesant conceput.
Într-o tentă suprarealistă, cu o animație de efect, Jefferson Circus Songs îmbină elemente stranii cu cele obișnuite în astfel de scurtmetraje și, după o părere personală, face o joncțiune reușită artistic între universul copilăriei și cel al vieții adulte.
Cu un fond sonor care ajută spectatorul să plonjeze într-un microunivers aparte, pelicula regizoarei Suzan Pitt atinge, cu siguranță, și anumite zone ale subconștientului.
Universul magic al scenelor care pot fi întâlnite la circ sau într-o reprezentație oarecare se întrepătrunde cu anumite viziuni, după cum spuneam, de factură suprarealistă ale cineastei americane, care a fost cunoscută și pentru filme de animație, pictură și design de modă. O creatoare originală și plurivalentă.
Cavalcada scenelor cu personaje pitorești, costumate bizar, se succede cu repeziciune și ar putea oarecum șoca privitorul neavizat, însă sunt convins că cei care au luat deja contact cu scurtmetrajele cu elemente de fantezie, încărcate de simboluri neobișnuite vor aprecia Jefferson Circus Songs ca o realizare aparte, ce își păstrează o notă de originalitate, o tușă distinctivă.
Cromatica amețitoare și fondul sonor hipnotic au un efect aparte într-o animație al cărei fundal feeric este întrepătruns de elemente ușor disonante.
Concepută ca o mini-reprezentație teatrală/de circ atemporală, situată de asemenea într-un spațiu nedefinit, Jefferson Circus Songs își propune să se adreseze spectatorului în primul rând prin mijloace senzoriale, prin îmbinări de efect între imagine, cinematică și sunet.
În partea finală, face de două ori referire la naștere, care este văzută ca un element definitoriu pentru caruselul vieții și al morții, pentru ciclul etern al existenței terestre.
Spre deosebire de unele creații ale lui Peter Tscherkassky, cu care are vagi tangențe, scurtmetrajul Suzanei Pitt are mai multă continuitate și cursivitate, deși își păstrează cursul strident, un pic nenatural (însă în sensul bun al cuvântului).
Per ansamblu, o realizare memorabilă în genul său, dătătoare de fiori și emoții ușor contradictorii, o privire sur-realistă aruncată asupra unui mozaic animat interesant conceput.
