În dicţionarele despre arta creată sub auspiciile Muzei Euterpe opereta are următoarea caracterizare: “o compoziţie muzicală pe textul unui libret dramatic cu conţinut agreabil, de regulă umoristic, referindu-se deseori la situaţii artificiale şi neverosimile în care cupletele soliştilor alternează cu dialogurile vorbite şi dansurile acompaniate de orchestră”. Denumirea acestui gen muzical provine de la diminutivul din limba italiană operetta = “o operă mică”. Nu au lipsit anumite definiţii nu tocmai pozitive spre a mă exprima eufemistic: “versiune populară”, “versiune mai puţin serioasă”, “gen minor”. Cineva ironiza acest gen de muzică susţinând că “o revoluţie prezentată într-o operetă ar semăna cu o cruciadă a iernii într-un frigider”.
Cu toate acestea, operetele au cucerit multe scene ale lumii atât în Europa (Austria, Ungaria, Franţa, Germania, Spania, Anglia, România), cât şi în alte continente (Cuba, Mexic, S.U.A.). Istoria operetei este legată de numele unor compozitori ca: Emmerich Kálmán; Franz Lehár; Francis López; Jacques Offenbach; Florimond Hervé; Franz von Suppé; Johann Strauss-Fiul; Carl Zeller; Karl Millöcker; Paul Abraham; Francisco Alonso. Am găsit printre amintirile compozitorului Emmerich Kalman (1882-1953), reunite sub titlul Ghid de operetă, o mărturisire ce m-a impresionat foarte mult: “Am încercat să scriu muzică de dragul muzicii şi nu din alte considerente. Cel mai mic cântec, cel mai neînsemnat vals trebuie să poarte scânteia care să electrizeze publicul şi să îl cucerească. Ştiu că numai o jumătate de pagină de Liszt va cântări mai mult decât toate operetele mele. Compozitorii mari vor avea întotdeauna admiratorii lor, dar paralel cu ei trebuie să existe şi compozitori pentru un public căruia să-i placă o operetă veselă, uşoară, spirituală şi elegantă.”. Autorul lucrării menţionate încântă până astăzi numeroşi ascultători şi spectatori prin operetele sale: Contesa Maritza; Silvia; Baiadera; Prinţesa circului; Vioreaua din Montmartre ş.a.
Istoria operetelor româneşti este una semnificativă. “Data naşterii” acestui gen muzical pe plaiurile mioritice este considerată anul atât de zbuciumat în plan politic 1848 prin compoziţia lui Alexandru Flechtenmacher, intitulată Baba Hârca. La Bucureşti, Iaşi şi Craiova se jucau cu mare succes lucrări ale lui Ioan şi Eduard Wachman sau Karl Theodor Wagner pe librete scrise de Vasile Alecsandri, Matei Millo, Costache Negruzzi sau Eugeniu Carada. Iată câteva titluri ce cucereau publicul acelor ani: Coana Chiriţa; Cinel-cinel; Piatra din casă; Doi ţărani şi cinci cârlani; Urâta satului; Însurăţeii; Spoielile Bucureştilor; Prăpăstiile Bucureştilor etc. Impunerea definitivă a operetei se datorează compozitorilor români Ciprian Porumbescu/Crai Nou; Eduard Caudella/Olteanca, Romanii şi dacii, Harţă răzeşul; George Ştephănescu/Sânziana şi Pepelea, Scaiul bărbaţilor şi Constantin Dimitrescu/Nini, Sergentul Cartuş. În contextul în care începând cu deceniul al VIII-lea din veacul al XIX-lea operetele clasice străine înlocuiau treptat pe cele autohtone s-a redus interesul pentru creaţia naţională; totuşi au reuşit să se impună compozitorii Ion Hartulari-Darclée/Amazoana, Amorul mascat şi Capriciul antic, Filaret Barbu/Plutaşul de pe Bistriţa, Gherase Dendrino/Lăsaţi-mă să cânt şi Lysistrata, Florin Comişel/Soarele Londrei ş.a.
Ca români se impune sa subliniem următorul adevăr: am avut parte nu doar de compozitori talentaţi, dar şi de interpreţi prestigioşi ai muzicii de operetă.
Voi începe cu evocarea celui numit pe bună dreptate “Prinţul operetei” sau “Soldatul de ciocolată”: Nicolae Leonard (1886-1928). S-a născut la Galaţi ca fiu al unui mecanic de locomotivă, dar rămânea fără mama sa Carolina Schäffer la vârsta de numai un an; tatăl lui s-a mutat la Buzău şi s-a recăsătorit acolo. Prima apariţie scenică a micului Leonard a avut loc la serbarea şcolară de la Teatrul “Moldavia” din acel oraş. Iată cum era evocat de cei care fuseseră prezenţi acolo: micuţul interpreta cântecelul Şoldan Viteazul pe versurile lui Vasile Alecsandri în costum de dorobanţ cu puşca pe umăr şi având pe cap o căciulă fumurie cu pană de cocoş; a încheiat printr-un salut de veritabil ostaş spre entuziasmul unanim al spectatorilor (dascăli, părinţi, elevi, prieteni).
Nicolae Leonard Foto: Fanitsirc, CC BY-SA 4.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0, via Wikimedia Commons
Urmează o serie de episoade biografice anticipând o glorioasă carieră artistică: *ca elev de liceu el reuşea să memoreze la perfecţie textele şi melodiile unor opere şi operete; *în 1925 debutează la Lyon în opereta Baiadera, având un mare succes din partea publicului local; *în anul următor face un turneu la Marsilia şi apoi cântă la Paris cucerind întreaga sală de fiecare dată; *în 1926 revine la Bucureşti şi pune în scenă opereta Contesa Maritza; *peste doi ani joacă la Sala Alhambra în opereta Fritz, susţinând 50 de spectacole succesive.
Din păcate, în ajunul Sfintei Sărbători a Crăciunului, la 24 decembrie 1928, Nicolae Leonard îşi încheia contractul cu viaţa la vârsta de numai 42 de ani în casa tatălui său de la Câmpulung Muscel în timp ce asculta la gramofon placa pe care era imprimată o arie din opereta Contesa Maritza interpretată de dânsul. Boala ce îi afectase plămânii a reuşit să îl răpească dintre cei vii, dar nu s-a putut atinge în niciun fel de talentul lăsat Eternităţii cu dăruire şi pasiune. Un bust – realizat de sculptorul Oscar Han la un an după moartea celebrului artist – a fost ridicat în Parcul Kiseleff din Bucureşti. În oraşul natal Galaţi se află Teatrul Naţional de Operă şi Operetă care îi poartă numele.
Lui Nicolae Leonard i-a urmat o pleiadă de interpreţi ai muzicii de operetă printre care: Ion Dacian, Virginica Romanovschi, Constanţa Câmpeanu, Marina Wauvrina, Vali Niculescu, Dorin Teodorescu, Lucia Ţibuleac, Marica Munteanu, Nicolae Ţăranu, Eugen Fânăţeanu, Nae Roman, Bimbo Mărculescu, Toni Buiacici, George Hazgan, Tamara Buciuceanu. Ultimei artiste menţionate îi aparţin aceste cuvinte: “Perioada de operetă m-a ajutat foarte mult în siguranţa cu care trebuie să abordezi personajele.”. Margareta Zirra, prim-balerină a Teatrului de Operetă scria următoarele: “Splendoarea operetei moderne s-a născut odată cu Ion Dacian şi s-a stins odată cu el. Ion Dacian nu a murit, s-a înălţat la Cer în eternitatea marilor valori. Vocea lui unică dăinuie în spaţiul nostru spiritual.”. Despre acelaşi astru strălucitor al operetei române muzicologul Viorel Cosma declara: “Se pare că artiştilor care au încălzit inimile oamenilor cu fiorul lor fierbinte Dumnezeu le-a hărăzit zăpada şi îngheţul spre a rămâne veşnic cu figura de marmură rece.”.
Teatrul Naţional de Operetă din Bucureşti a avut o istorie agitată. În ziua de 7 noiembrie 1950 se înfiinţa Teatrul de Stat de Operetă ce găzduia premiera creaţiei lui Isaak Dunaevski, Vânt de libertate. Nu este greu de descifrat un joc al coincidenţelor, regizat de autorităţile prosovietice de la acea vreme: chiar în ziua respectivă se sărbătorea “Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie”, iar compozitorul era unul sovietic căruia i se decernase titlul de “Artist al Poporului al R.S.F.S.R.”; tot el deţinea din 1941 “Premiul Stalin”. Clădirea teatrului de pe Splaiul Independenţei a fost demolată în august 1986 în contextul amplelor lucrări de construire a noului Centru Civic şi în aceste condiţii spectacolele de operetă s-au ţinut la Sala Mică a Teatrului Naţional. După incendiul din 2005 care a afectat întreaga clădire a Teatrului, acestea au fost transferate în sala Ministerului de Interne; Sala Mică a redevenit funcţională la finele lunii martie 2007. Se cuvine să evidenţiez un adevăr important: Opereta a continuat să trăiască prin numeroasele ei prezenţe la Radiodifuziune şi Televiziune. Actualmente în centrul Capitalei, lângă Teatrul Naţional “I.L. Caragiale” funcţionează Teatrul Naţional de Operetă şi Musical “Ion Dacian” ca instituţie publică finanţată de Ministerul Culturii şi Cultelor din ţara noastră.
Opereta este “sora mai mică a operei”, dar nu mai puţin importantă şi de aceea merită respectul deplin din partea iubitorilor de muzică de pretutindeni.
