Al. Florin Țene
Aserţiunea că principiile care explică valorile expresive ale limbajului artistic ca valori artistice ne îndeamnă să supunem această situaţie unei revizuiri. În acest context se pune întrebarea, firească, care sunt aceste principii? Primul ar fi, deoarece este cel mai vechi, şi trebuie amintit la început, datează de la Aristotel, şi el este acela al abaterilor, al devierilor de la normă. Aristotel a avut în vedere, fără să-l formuleze astfel, acest criteriu, pe care l-a considerat esenţial în definirea specificului limbii poetice sau, cu un termen mai cuprinzător, al limbii artistice. Cuvintele unei limbi pofti, după Aristotel, comune şi diferite de uzul general, aşa cum specifică în Poetica. Printre acestea din urmă el include regionalismele, metaforele, podoabele şi în general toate mijloacele de expresie care se abat de la exprimarea obişnuită şi curentă. Limba poetică va trebui să fie un complex format din mai multe elemente. Claritatea, însuşire fundamental a exprimării, inclusiv în limba poetică, este asigurată de întrebuinţarea fondului uzual, comun al limbii. Aristotel distinge în limba poetică cuvinte care aparţin limbajului poetic, pentru motivul că acestea se opun exprimării uzuale. Clasicul antic dă exemple de exprimare poetică datorită întrebuinţării unor cuvinte rare sau uno inversiuni neobişnuite în limba greacă uzuală şi care dobândesc prin aceasta calitatea de expresie poetică originală. Aristotel introduce de fapt un criteriu care nu este exclusive lingvistic şi formal, şi anume acela al noutăţii expresiei, al puterii ei de evocare, rezultă dintr-o opoziţie, dar care rezidă nu în fenomenul opoziţiei ca atare, ci în valorile pe care expresia în cauză le-a dobândit pe această cale. Funcţia limbii poetice se caracterizează prin ceea ce aduce nou ea- iar aceasta este un criteriu estetic şi ţine de valorile pozitive ale comunicării – şi nu prin ceea ce nu este ea. Principiul că stilul reprezintă o abatere, o deviere, prin care limba poetică se opune normei lingvistice, a fost formulat de Ch. Bruneau şi preluat de la acesta de P.Valery, aşa cum ne spune St.Ullmann. Definiţia stilului drept abatere (ecart) este făcută în termini negativi, adică aflăm din ea ce nu este stilul şi ce este el. În felul acesta s-a putut vorbi la un moment dat de stil ca anomalie, pornindu-se de la ceea ce este dat din punct de vedere lingvistic în sistemul limbii şi sugerându-se, deci, o realitate care contrazice sistemul, prin faptul că se înscrie într-o altă sferă de fapte, în domenii diferite ale cercetării. Pornind de la concepţia că limbajul poetic este o structură ce se 3 opune limbii prozei, că este antiproză, stilisticianul francez Jean Cohen admite că stilul este o deviere, o violare a codului, ba chiar „une faute”, cu rezerva – care este de fapt esenţială şi subminează, credem noi, principiul însuşi -, formulată astfel de către Solomon Marcus în Preliminarii ale poeticii matematice, publicat în „Viaţa Românească” (nr.9, 1967, p.142 şi urm.): „Credem că, întradevăr, nu e de ajuns să violezi codul pentru a scrie un poem. Stilul este o greşeală, dar nu orice greşeală este şi stil, iar eroarea suprarealismului a constat în faptul că a crezut uneori în acest lucru.” Criteriul abaterilor de la normă în poezie a fost reluat de către Solomon Marcus care vede în acest criteriu al abaterilor factorul esenţial spre care converg direct sau indirect toate celelalte explicaţii ce s-au dat ori s-ar putea da în materie de limbaj poetic. Putem conchide în legătură cu criteriul alegerii în stil că el este secundar şi exterior expresiei poetice, care trebuie raportată la funcţia de reprezentare poetică pe care o îndeplinesc elementele expresive ale limbii organizate stilistic într-un întreg elaborate, într-o structură artistic determinată de ceea ce se numeşte o situaţie. Reprezentarea literar – artistic nu elimină conceptual, ci-l transfigurează în imagine străbătută de fluxul individual al sentimentelor şi emoţiilor, adică îl înfăţişează într-o ambianţă nouă, obiectivă şi subiectivă în acelaşi timp, de concept viu, de adevăr trăit. Aşa cum nu există reprezentare a realităţii în afara conceptelor prin care gândirea construieşte raţionamente şi formulează adevăruri despre cevace există în sine, şi independent de gândirea conceptual, dar care se reflect în ea- tot astfel nu există reprezentare poetică a realităţii individuale în afara cuvintelor private ca mijloace de expresie organizate în întreguri sonore şi semantic, structurate stylistic în funcţie de ceva care le transcede: universal şi existenţa omenească subliniate în conştiinţa artistului şi reflectate într-un mod particular în limbajul poetic. În limba artistică raportul expresie-conţinut apare însă într-o altă lumină, pentru faptul că trecerea de la un semnificant la altul, adică „alegerea “ expresiei, este motivată de funcţia lingvistică a conţinutului, care este o funcţie estetică. Prin aceasta ea depăşeşte funcţia de comunicare realizată prin denotaţii, făcând apel la conotaţii, la sensurile derivate, individuale, simbolice. Svend Johansen în „La notion de signe dans la glosse-matique et dans l`esthetique” (în Travaux, Copenhague, V, 1949). Spunea că prin acest fept expus mai sus se ajunge la ceea ce s-a numit instrumentalizare, 4 adică organizarea limbii sau a elementelor iradiate din sensul denotaţiei în vederea îndeplinirii unei intenţii artistice sau estetice.
