Ionuț Țene
De ani de zile, studiind istoria românilor din perioada pre-medievală, mă întreb dacă denumirile date românilor de către cronicile slavo-germane, bizantine sau maghiare (vlahi, valahi sau olahi) au constituit inițial, la origini, un etnonim sau un toponim. Termenul „vlah” (alternativ, „blahi”) este un exonim, o denumire arhaică aplicată populațiilor romanizate din Europa Centrală și de Est, situate de o parte și de alta a Carpaților, Dunării și Prutului, și anume daco-românii, aromânii, megleno-românii și istroromânii.
Această denumire derivă din termenul grecesc „βλάχοι”, care a generat și termenii ruși „волохи” și maghiar „oláh”. Mai recent, a apărut neologismul „valahi”, un calc lingvistic rezultat din creșterea traducerilor lucrărilor în limbi străine (Walachen în germană, Valacchi în italiană, Vlachs sau Wallachians în engleză, Valaques în franceză, Valacos în spaniolă) de către traducători care nu cunoșteau forma autohtonă „vlahi”. Acest etnonim este străvechi și legat, în general, de populațiile tracice romanizate din Balcani. Termenul „vlah” este utilizat pentru a desemna popoarele romanice din Europa de Sud-Est: românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii. Etimologia cuvântului este incertă, existând ipoteze care îl leagă de origini germanice sau de Imperiul Roman de Răsărit, unde apare menționată pentru prima dată denumirea „Blachernae” în secolul al VI-lea. În limbile germanice, forma „Walha” era utilizată pentru a se referi la populațiile celtice vecine, derivând probabil din numele unui trib cunoscut de romani ca „Volcae” (în scrierile lui Iulius Cezar) și de greci ca „Ouólkai” (Strabon și Ptolemeu). Termenul „vlah” este atestat de Caius Iulius Cezar în De Bello Gallico (44 î.Hr.), unde „Volcae” reprezenta un trib celtic. Această utilizare se păstrează în engleză sub forma „Welsh”. Originea numelui tribal pare să fie comună cu cea a cuvintelor german „volk” și englez „folk”. În Transilvania, sașii obișnuiau să-i numească pe români „Blochen” sau „Blechen” (singular „Bloch”, „Bloche” sau „Bleche”). Deoarece celții (galii) au fost romanizați, sensul cuvântului s-a transformat, desemnând un „popor romanic”, sens păstrat astăzi în denumirea valonilor din Belgia. Acest termen, desemnând inițial popoarele romanice, a fost preluat de la triburile germanice (*walhs) de către slavi. Vlași se numesc românii din Polonia, Slovacia și Moravia de azi.
Deoarece cel mai vechi nume utilizat pentru a-i desemna pe români nu era „români”, ci „vlahi”, este necesară o analiză aprofundată a acestei denumiri. Trebuie menționat că termenul „rumeri” (adică „rumâni”, români, romani) era aplicat, în antichitate, și populației „cicii”, un popor macedonean, adică traco-getic. „Cicii (Cauconii/Macedonienii) sunt numiți „rumeri” (rumâni/români, adică descendenți ai macedonenilor romanizați încă din 168 î.Hr.) în limba lor”. De menționat că vlahii s-au autodenumit întotdeauna ca români, rumâni sau rămâni, de la latinescul „romanus”. Termenul „vlasi” a devenit și un endonim (autodesemnare) în rândul megleno-românilor. Odată cu crearea statului român modern în secolul al XIX-lea, „vlahi” a devenit denumirea predominantă pentru aromâni, megleno-români și istroromâni, cu scopul de a-i distinge de români. În istoriografie, termenul „vlahi” este adesea utilizat pentru a-i desemna pe români în perioade anterioare constituirii statului român modern, dar și ulterioare. Interesant este faptul că originea denumirii nu este neapărat un etnonim, ci un toponim, cum ar fi Vlaherne. Un toponim geografic citadin a devenit un simbol al unei populații latinofone. Blachernae sau Vlaherne (în greacă Βλαχέρναι) era un cartier situat în partea de nord-vest a Constantinopolului, capitala Imperiului Roman de Răsărit. Acest cartier era cunoscut pentru un izvor, un palat imperial și faimoasa biserică „Sfânta Maria” din Blachernae (Panagia Blacherniotissa), construită de împărăteasa Pulcheria, soția lui Flavius Marcianus, în anul 450 d.Hr., extinsă de împăratul Leon I (457-474) și renovată de Iustinian I cel Mare (527-565). Astăzi, se mai pot observa ruinele palatului imperial, alături de zidurile fostei capitale.
Biserica Sfânta Maria a fost distrusă de otomani în 1434, dar a fost reconstruită în 1867. Unii istorici presupun că denumirea Vlaherne provine de la un prinț vlah care a fondat acest cartier, populat de români, ciobani, soldați și comercianți din Tracia. Filologul român Ilie Gherghel, comparând documente istorice din Imperiul Roman de Răsărit, în special scrierile lui Genesios și Lexiconul Suidas, a argumentat o origine romano-bizantină pentru termenii „vlah” și „Blachernae”. Conform acestei opinii, cuvântul „Blachernae” a apărut pentru prima dată în Imperiul Roman de Răsărit în secolul al VI-lea și se referea la un cartier populat de o mică colonie de vlahi veniți din Scythia Minor (Dobrogea de astăzi). Lisseanu a susținut, de asemenea, această ipoteză. Suburbia Vlaherne este menționată în scrierile lui Teofan Mărturisitorul în legătură cu revolta lui Flavius Vitalianus împotriva împăratului Anastasius în 513.
Paradoxal, prima mențiune a vlahilor apare la cronicarul Georgios Kedrenos, datând din 976. Kedrenos relatează despre revolta bulgarilor împotriva Bizanțului, izbucnită în Macedonia după moartea împăratului Ioan Tzimiskes în ianuarie 976. Cronicarul bizantin informează că, la scurt timp după acest eveniment, David, unul dintre liderii revoltei, „a murit ucis de niște vlahi călători, între Castoria și Prespa, în apropiere de așa-numiții „Stejari frumoși””. Vlahii sunt menționați și în două diplome emise de împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), una din 979/980, la care scriitorul grec Kekaumenos face aluzie un secol mai târziu, iar cealaltă datând din 1020. În perioada imediat următoare, informațiile despre vlahii balcanici se intensifică.
Dincolo de această menționare clară de „vlah” avem, pentru prima dată, denumirea „vlah” ca afix și este atestată în secolul al VIII-lea, într-o notă descoperită la Mănăstirea Kastamunitu de pe Muntele Athos, sub forma „vlahorinhini”, adică „vlahii de pe râul Rhinos”. O altă ipoteză interesantă se referă la existența vlahorinchinilor menționați din secolul al VIII-lea în Bizanț, un nume derivat din latinescul „a tăia” sau „a curăța”. Cei care tăiau pădurile pentru a crea pășuni erau numiți „rinchini”, aceștia fiind vlahi. Leon al III-lea Isaurianul, adept al iconoclasmului, a ordonat în 726 îndepărtarea icoanelor din toate bisericile și casele. În Constantinopol, toți creștinii au fost obligați să aducă icoanele în piețele publice pentru a fi arse. Cei care se opuneau riscau să fie arși de vii sau torturați, prin tăierea unei mâini sau a unui picior. Românii, fideli credinței, au reacționat decisiv, restabilind ordinea în Peninsula Balcanică, inclusiv pe Muntele Athos și în Constantinopol, după cum arată o notă de la Mănăstirea Castamounitou, publicată de lingvistul Tomaschek și reprodusă în lucrarea „Românii nomazi” de Th. Capidan: „Pe vremea împăratului iconoclast Vasile (728-780), popoarele de pe ambele maluri ale Dunării, profitând de tulburările din imperiu, mai ales că împăratul însuși lupta împotriva icoanelor, așa-numiții rinchini, și mai ales vlahorinchini și saudati, ocupând Bulgaria și extinzându-se treptat în diferite locuri, au devenit stăpâni pe Macedonia și în cele din urmă au venit la Muntele Sfânt cu femei și copii, pentru că nu era nimeni să-i oprească și să lupte cu ei”. Așadar, vlahilor rinchini li se mai spunea și saudati, un termen păstrat în limba română ulterioară sub forma „sudiți”, însemnând „locuitori scutiți de taxe”, dar și „mercenari” și „strămutați”.
Despre această populație romanizată menționată înainte de secolul al X-lea s-a scris într-o carte apărută în urma unei conferințe din anii 1980 în Franța, coordonată de Neagu Djuvara, intitulată „Aromânii” și publicată de editura Humanitas în două ediții în jurul anului 2000. Autorii studiilor din colecția coordonată de Neagu Djuvara au subliniat existența unei populații vlahe anterioare menționării acesteia de către istoricii bizantini în secolul al X-lea. Această populație era numeroasă, dar nu intrase încă în conștiința cronicarilor bizantini, deoarece nu avea încă obiective politice. Deja în secolul al VII-lea, în Macedonia extinsă, în valea Rhynchinului, dar și în Săruna (denumire vlahă), actualul Salonic, exista o populație nativă romanizată.
În concluzie, denumirea de „vlah” atribuită poporului român exista înainte de stabilirea slavilor în Balcani, ceea ce sugerează că traco-daco-românii erau numiți astfel încă din secolul al V-lea, anterior așezării masive a popoarelor slave. Rămâne o întrebare esențială dacă denumirea de vlah derivă dintr-un etnonim sau un toponim. Cartierul Vlaherne din nordul Constantinopolului era un toponim care consfințea istoric existența unui teritoriu locuit de o populație latinofonă de origini traco-geto-dace încă din secolul al V-lea, deși etnonimul de „vlah” este menționat de cronicile bizantine abia în secolul al X-lea. Este adevărat că avem etnonimul „vlah” în denumirea populației vlahorinchini încă de la sfârșitul secolului al VII-lea, ceea ce sugerează că denumirea de vlah sau valah era mai veche și folosită de bizantini pentru locuitorii autohtoni latinofoni traco-getici încă din secolul al VII-lea. În perioada interbelică, Eugenia Topacevschi a scris despre existența unei biserici Vlaherne ridicată în Cipru în secolele VII-VIII, locuită de călugări vlahi. Această biserică Vlaherne din Cipru este menționată în viața Sfântului Anton din Cipru.
A fost distrusă, conform cronicilor, de o invazie arabă. Este un toponim care include denumirea de vlah. Dionisie Bizantinul, cunoscut și sub numele de Dionisie din Bizanț, a fost un scriitor și geograf grec din secolul al II-lea d.Hr. Este faimos pentru lucrarea sa „Despre navigație”, o descriere detaliată a orașului Bizanț și a împrejurimilor sale, care oferă informații valoroase despre topografia, monumentele și viața cotidiană din colonia grecească. A trăit în secolul al II-lea d.Hr., în timpul Imperiului Roman. În opera sa principală oferă o imagine amplă a orașului. Această lucrare este o sursă esențială pentru studiul istoriei și topografiei coloniei Bizanț. Cartea aduce pe la 150 d. Hristos o informație inedită, vorbește despre faptul că la nord de colonia grecească Bizanț, dacă navighezi spre nord pe malul Traciei, la al treilea oraș există o cetate Vlaherna, condusă de împăratul Vlaherne. Așadar să fie toponimul Vlah la rădăcina etnonimului denumirii poporului latinofon traco-român din Balcani? Informația ne-a oferit-o Filotheu, monahul de la Mănăstirea Petru Vodă într-o emisiune la care am participat la începutul lunii iulie a.c. Să fi provenit etnonimul de la un nume de prinț, împărat/rege Vlahernos sau de la cetatea Vlaherne care a impus numele acesta ca etnonim pentru valahi? Ambele ipoteze pot fi luate în seamă: toponimul s-a impus în fața etnonimului sau invers, numele populației autohtone latinizate să se fi impus ca etnonim pentru locuitorii traco-geto-daci și iliri ai Balcanilor?
Bibliografie:
- Arginteanu, Ion. Istoria Aromânilor din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre, 2 vol. București, Tip. L’indépendance roumaine, 1904.
2. Bucurescu, Adrian. „Vlahii-învingători-ai-iconoclaștilor!”, Cotidianul, 11 septembrie 2016, https://www.cotidianul.ro/vlahii-invingatori-ai-iconoclastilor/
3. Dragomir, Silviu. Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1959.
4. Djuvara, Neagu. Aromânii – istorie, limbă, destin, București, Humanitas, 2012.
5. Todi, Aida și Manuela Nevaci. „Considerații istorice și lingvistice asupra termenilor «vlah» și «valah»”, 6.https://www.philippide.ro/Arhiva/Volume/Spatiul%20lingvistic%20literar%202004/2004_16_Nevaci.pdf
7.Topacevschi, Eugenia. Vieți de sfinți bizantini inedite – Rezumate după un studiu critic rusesc, https://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/22152/1 BCUCLUJ_FP_279849_1934_020_004_006.pdf
8.„Vlahii din peninsula balcanică”. https://www.laurlucus.ro/bibliotheca-lucus/reconstructe-istorice/dacoromania-sec-vii-xiii-dhr/vlahii-din-peninsula-balcanica
9.https://farsharotu.org
