Ne amintim cu plăcere de scriitorul Mircea Manolescu, născut la 15 ianuarie la Craiova, în anul 1938.
Debutul său literar s-a produs relativ târziu, însă cu maturitate artistică încă de la primele versuri umoristice publicate în presa de specialitate a vremii. Astfel, în anul 1987, numărul 739 al revistei „Urzica” includea în paginile sale poezia „Romanța mingei de fotbal” scrisă de autor.
ROMANŢA MINGEI DE FOTBAL
Eu sunt o minge de fotbal,
Un glob cu aer,
Un balon
C-o existență zbuciumată legată-n veci de stadion.
Eu sunt o sferă săltăreață,
Un zero mare, plin cu vânt,
Sunt piele, cauciuc și sfoară, imboldul primului avânt
Ce-naripează îndrăznețe, inexorabile pretenții…
Cu mine-adorm în gând copiii și mă visează-adolescenții.
Eu sunt norocul în persoană
Sau ghinionul absolut!
Sunt râsul,
Plânsul,
Sunt blestemul indescriptibilului șut
Care aduce fericirea
Sau disperarea
În tribună,
Atunci când zbor pe lângă poartă, ori când devin pe ea stăpână.
În joacă nasc celebritatea, vedeta, lumea fascinantă,
Eu sunt prietena, iubita, sau cea mai mare intrigantă
Din câte-au existat pe lume, de la Dalila în prezent…
Desfac
Și fac
La întâmplare, partide, scoruri, clasament.
O, cât m-amuză nerozia, măruntul vostru caracter,
Când puneți patimă și ură pe idealul efemer
Ce poartă numele de fotbal… De-atâția ani de când mă joc
Sunt singura ce se distrează, voi nu vă amuzați deloc!
Voi faceți scheme, combinații, vă iritați pe jucători,
Nu vă mai intră-n voie nimeni: echipe, arbitrii, antrenori.
De multe ori mă simt penibil, îmi crapă pielea de rușine
Când vă observ comportamentul…
Și pentru ce?
Și pentru cine?
De ce atâta-nverşunare și nervi tociți fără folos?
……………………
De ce în loc să vă destindeți, voi mă luați în serios?
Priviți! Splendoarea cea deșartă ce fascinează-un stadion
Nu-i altceva decât o minge,
Un glob cu aer,
Un balon.
Poezia lui Mircea Manolescu s-a dovedit de la început pe cât de spumoasă, pe atât de rafinată și de cizelată ca prezență. Era ca o șampanie savuroasă, deschisă cu bucurie în compania celor mai dragi prieteni.
REPARTIZARE
Domnilor, în fine, v-a surâs norocul.
Chiar aici în fața dumneavoastră-i blocul
Cu nouă nivele, plus parter, în care
Aveți locuință prin repartizare.
Altfel spus, din simpli petiționari,
Începând de astăzi, sunteți proprietari.
Singura problema mai deosebită
O vedeți: Clădirea nu e isprăvită.
Îi lipsesc planșeuri, scări interioare,
Zidăria toată cade din picioare
Căci a fost lipită prost, numai cu humă,
Întrucât pe vremuri se fura, nu glumă.
Plus de asta n-are uși și giurgiuvele
La parter și încă la șapte nivele.
De la alte caturi nu s-a mai furat,
Căci mai sus de șapte n-a fost ridicat.
Asta vă revine, deci în continuare,
Dumneavoastră, celor cu repartizare.
Dar băgați de seamă cum vă descurcați
Și la primărie nu mai apelați
După vreun constructor sau materiale,
Că avem, știți bine, și-alte angarale.
Terminați lucrarea liniștiți, în pace,
Din paiantă, bârne, BCA, chirpici…
Noi, de azi încolo, nu mai dăm pe-aici!
ÎNGRIJORARE
Neliniștitoare și controversate
Ne parvin prin presă fel și fel de date
Senzaționale, ce vizează Terra,
Ba chiar şi-nvelişul (recte atmosfera).
Unii spun că treaba este complicată
Întrucât Pământul mereu se dilată
Tocmai ca aluatul, când la frământat
Drojdie de bere i s-a adăugat.
(Astfel se explică vechile-accidente,
Când s-a rupt uscatul în mici continente).
Alții că nucleul Terrei se compune
Dintr-o stea pitică în expansiune,
Care se încinge și o să tot crească
Până când odată are să plesnească
În micro-fragmente de meteorit
Și ne-azvârle-n cosmos de unde-am venit.
Numai ponderații, în expectativă,
Socotesc uscatul plutind în derivă…
Umblă alandala încolo şi-ncoace,
Dar precis vreo festă n-are să ne joace.
Peste toate astea (Mare ghinion!)
Ne pune probleme stratul de ozon,
Acea salutară pânză protectoare
Ce-o țesu natura între noi și soare.
Găurit, subțire, stratul efemer
Seamănă cu-n șvaițer aruncat pe cer
Prin a cărui găuri, ca din arbalete,
Va ploua cu raze ultraviolete
Care, știm cu toții, că sunt agresive,
Ba se poate spune chiar profund nocive!
Tocmai de aceea mă gândesc acuma
Că dacă vreodată se îngroașă gluma
Şi n-o să cârpească nimeni atmosfera,
Eu îmi iau iubita și vă las cu Terra!
CENUŞĂREASA (Epilog)
…Deci prințul nostru cel îndrăgostit
Purtând pantoful prin împărăție
Cenușăreasa-au fost descoperit
Și mintenaș a luat-o de soție.
Dar să vedem, apoi, ce s-a-ntâmplat
Și derulând povestea mai departe
Să poposim o vreme la palat
Spre-a completa ce nu s-a scris în carte.
Frumoasa soață zilnic în iatac
Deretica și mătura voioasă,
Știa să coacă-n spuză un dovleac,
Să facă o tocană delicioasă.
La mulsul vacii nu avea egal,
Cotețul strălucea ca farmacia,
Se îngrijea de vite personal
Și îndrăgea nespus bucătăria.
Nu afuma vreodată mămăliga,
Iar ciorbele le potrivea din sare,
Dar când stăteau de vorbă ea și riga
Era, cu duhul, vai, sărmană tare.
Lipsindu-i conversația stilată
Cum pretindea distinsa societate,
Era de toți mereu ironizată
Și provoca în jur ilaritate.
Mai mare decât dragostea, mândria,
Amorul propriu-al prințului vexat
Învinse în final, și căsnicia
Printr-un obscur divorț s-a încheiat.
Scriitorul și-a continuat colaborarea cu revista „Urzica” și cu almanahul umoristic „Perpetuum comic”, pentru ca după anul 1989 să publice cu aceeași regularitate poezie umoristică în revistele proaspăt apărute „Moftul român”, „Papagalul”, „Scaiul” și „Spinul”.
GÂSCA
O gâscă tinerică
Și foarte frumușică
Ce înota alene, pierdută, visătoare
Sub razele senine… pe-o baltă oarecare,
Trezită fu, din vise, de-un pește plin de grații
Ce se porni să-i facă, din unde, declarații.
Îi spuse c-o adoră, că inima-i o rană
Și dacă nu-l iubește, să-i dea măcar o pană,
Așa, ca amintire…
Iar gâsca-nduioşată și plină de simțire
Alese una mare pentru îndrăgostit,
Care plecă. Dar iată un alt nefericit
Îi luă degrabă locul și cu o voce stinsă
Își declară iubirea eternă și aprinsă.
O, fără dânsa, viața îi pare un coșmar
Cu chip de gospodină ce-l frige pe grătar!
Și dacă nu își bagă de bunăvoie capul
În undiță, o face pentru că el, săracul,
Mai are o speranță, poate că una vană,
Să-i dea și lui o pană…
La scurte intervale
Veniră după-aceea să-i cânte osanale,
O știucă ruginie și plină de prestanță,
Un crap puțin cam veșted (convins celibatar),
Ba chiar și un țipar.
Și toți doreau o pană, iar ea le da voioasă,
Adânc impresionată că e așa frumoasă.
Nici nu gândea, sărmana, că este-mbrobodită,
Că mai la urma urmei, de fapt, e jumulită.
Când a băgat de seamă ce rău s-a maltratat,
Fu prea târziu și gâsca în lac s-a înecat.
MORALA
I-a șoptit-o un rac mișcându-și cleștii:
– Când știi că ești o gâscă, nu te-ncurca cu peștii!
FABULA MĂRULUI
Sta mărul pe tejghea lângă-o gutuie,
Puțin cam scofâlcită și gălbuie,
Un Ionatan rotund și sănătos…
„- Eu, dragă, zise mărul cel frumos,
Din veacurile multe ce-au trecut
Sunt fructul cel mai bine cunoscut
Și implicat în traiul omenesc…
Spre pildă, dacă stau și mă gândesc
Pe Eva și Adam i-au alungat
Din Rai pentru un simplu măr mâncat.
Tot mărul a stârnit întreagă sfada
Şi-acel război cântat în Iliada.
Iar Wilhelm Tell, cu arcul său de soi,
Ar fi rămas obscur fără de noi.
Chiar legea gravitației, se știe,
Că mi se datorează, practic, mie,
Căci eu căzând din creangă-n arătură
I-am dat lui Newton legea mură-n gură.
În basme am un rol primordial
Și-s pentru pictori fructul ideal,
Când vor să facă o natură moartă…
Pe când gutuia… cum să spun… mă iartă,
Nu vreau să te jignesc, dar s-ar părea
Că este bună numai la peltea.”
Și mărul nostru râse sănătos
În coaja lui de Ionatan frumos.
Tot mai râdea când a fost cumpărat,
De-o gospodină care l-a mâncat.
Astfel
Morala trasă e firească:
Așa se trece gloria lumească.
Mircea Manolescu a dovedit în egală măsură apetit și pentru proza umoristică, publicând anecdote și schițe umoristice. Primele astfel de texte au văzut lumina tiparului în revista „Sănătatea” în anul 1988, pentru ca după anul 1989 acestea să fie găzduite de revistele „Papagalul” și „Spinul”.
CONFUZIE
- Spune-mi, doctore, este adevărat că viața nu ar putea exista fără gene?
- Sigur că da. Este foarte adevărat.
- Hm… Dar fără sprâncene?
PRECIZARE
- Şi după cum vă spuneam, domnule doctor, am avut o insomnie așa de păcătoasă, încât n-am putut închide un ochi toată noaptea.
- Care ochi?
DEOCAMDATĂ
- Domnule doctor, am început să vorbesc singur. Ce mă fac?
- Deocamdată nimic, dar dacă începeți să vă dați și replicile, treceți neapărat pe la mine.
Primul volum al scriitorului este publicat post-mortem de către Editura Licorn, în anul 1998, fiind un volum de poezii intitulat „Zâmbete ironice”.
Selecții din opera scriitorului au fost preluate peste ani în antologii ale Editurii Anamarol, în publicația online „Poeții Noștri”, precum și într-o serie de medalioane Mircea Manolescu, apărute în cotidianul Curierul Național.
La finalul anului 2020 apare la Editura Anamarol volumul „Taina Pădurii Stuparu”, dezvăluind astfel cititorilor abilitățile de romancier ale scriitorului Mircea Manolescu.
Tot la Editura Anamarol este publicat în anul 2023 şi cel de-al doilea roman al scriitorului, intitulat „Cea mai frumoasă vârstă”.
În ziua aniversării a optzeci și opt de ani de la nașterea scriitorului Mircea Manolescu am ales pentru cititori fragmentul de mai jos din romanul „Cea mai frumoasă vârstă”, reprezentativ pentru abilitățile scriitorului de a creiona situaţii pline de umor:
„Ultima oră pe ziua de azi o aveam la chimie cu profesorul Grigore Popescu – Mendeleev. De bună seamă că ”Mendeleev” era o poreclă pe care o căpătase datorită ideii sale fixe că toți elevii trebuie să cunoască pe de rost așezarea elementelor chimice în tabloul respectiv.
Mendeleev, sau Mendelică, cum îi spuneam noi, veni la oră cât se poate de bine-dispus și cu siguranță că ar fi avut șanse concrete să plece acasă în aceeași binecuvântată stare psihică, de nu-i venea proasta inspirație să-l scoată la lecție pe Stroe Adrian, singurul în măsură să-l întoarcă pe dos la orice oră din zi și din noapte.
Stroe ăsta nu era nici rău și nici prost, dar avea ce avea el cu chimia sau chimia poate că avea ceva cu el, căci nu se înțelegeau absolut deloc.
Nu recunoștea niciodată că n-a învățat și era gata oricând să improvizeze pe marginea temei, așa că atunci când îl scotea la lecție noi ne ciuleam urechile, ca să nu-i scăpăm perlele.
Întrucât acasă nu-i căzuse jos manualul de chimie și nici pleoapa stângă nu i se zbătuse, rămăsese cu convingerea că nu va fi ascultat, deci n-avea rost să mai învețe.
Aveam însă toate motivele să credem că, pe de altă parte, nici lui Mendelică nu i s-a zbătut pleoapa stângă ori dacă s-a întâmplat fenomenul acesta nu i-a acordat atenția cuvenită, nefiind superstițios și asta ar fi singura explicație logică a faptului că dintre noi toți îl alesese pe singurul în stare să-i strice tot cheful.
Bine-a zis cine-a zis, că ce-și face omul cu mâna lui e bun făcut.
Stroe rămase la început perplex, nevenindu-i să-și creadă urechilor că cel strigat la lecție e el în persoană.
Când o porni spre tablă părea hotărât să-și vândă cât mai scump pielea.
Profesorul îi puse câteva întrebări premergătoare, de încălzire și reușiră destul de repede să se încălzească amândoi suficient.
Stroe spuse vrute și nevrute, încercând să-și convingă dascălul că în fața lui se află cel mai autentic deschizător de drumuri în chimie.
Noi râdeam pe înghesuite, iar Mendeleev părea din ce în ce mai morcovit. Și uite așa, din vorbă în vorbă ajunseră la carbonatul de sodiu.
– Ia creta, mă băiete și scrie pe tablă carbonatul de sodiu.
Stroe dădu din cap că a înțeles, luă creta și scrise cu scrisul lui cel mai caligrafic:
CARBONATUL DE SODIU
La care profesorul rămase împietrit, iar noi eram pe punctul de a leșina în colectiv.
– Ce naiba vrea să însemne asta?
Fraza țâșni mai rece ca un iceberg, dar Stroe nu se fâstâci, ci doar își fixă interlocutorul cu o angelică mirare.
– Păi carbonatul de sodiu, tovarășe profesor, după cum mi-ați spus.
Părea contrariat că mai trebuie să dea explicații când el scrisese chestia atât de clar.
– Șterge tâmpenia aia și scrie formula carbonatului de sodiu, pricepi?
– A, da, formula, sigur că pricep.
Stroe șterse ascultător ”tâmpenia” și rămase cu creta într-o mână și cu buretele în cealaltă, într-o atitudine de profundă concentrare lăuntrică.
În clasă tăcere.
Profesorul nostru era îndeobște cunoscut ca un om cumsecade și răbdător. Acum îi ieșeau iarăși în evidență aceste calități rare sau pe cale de dispariție la ceilalți colegi.
Altul în locul lui de mult l-ar fi trimis în bancă pe individ.
Mendeleev însă îți acorda totdeauna nu o șansă, ci mai multe.
Văzând că elevul cunoaște tot atât de bine formula cerută ca, spre exemplu, celebrul poem Ramayana în original, încercă să-l ajute.
– Mă băiete, spune-mi barem din ce se obține carbonatul de sodiu?
Stroe se lumină la față. Răspunsul era simplu și firesc, nu trebuia să înveți chimie ca să cunoști atâta lucru, ci doar să ai bun simț.
– Carbonatul de sodiu se obține din bicarbonatul de sodiu. Dacă luăm o cantitate oarecare de bicarbonat de sodiu și o împărțim în două, vom obține astfel două părți de carbonat de sodiu.
De restul orei s-a ales praful!”
