Se ştie că de-a lungul istoriei au existat mulţi reprezentanţi de seamă ai culturii româneşti care au impresionat Franţa şi, mai larg, întreaga Europă. În însemnările de faţă mă voi referi la numele feminine care, prin arta lor teatrală, au generat respectul unei comunităţi culturale de prim rang şi cu îndelungate tradiţii.
*Elvira Popescu (1894-1993)
S-a născut la Bucureşti, la 10 mai 1894, tatăl său fiind un comerciant prosper din cartierul Colentina. Unchiul ei, actorul Ion Nicolescu o va iniţia pe micuţa Elvira în arta actoriei. Apoi a urmat cursurile “Conservatorului de Artă Dramatică” din Bucureşti, avându-i ca mentori pe renumiţii actori Aristizza Romanescu, Lucia Sturdza Bulandra şi Constantin I. Nottara. La vârsta de doar 16 ani, în 1910 ea debutează pe prestigioasa scenă a “Teatrului Naţional”, interpretând rolurile Ilenei Cosânzeana din Înşir-te mărgărite de Victor Eftimiu şi al Tofanei din Patima roşie de Mihail Sorbul. Peste doi ani, dânsa juca în rolul unei ţărăncuţe în primul film autohton Independenţa României. Elvira Popescu s-a căsătorit cu actorul Aurel Athanasescu de care va divorţa după o perioadă, recăsătorindu-se cu ministrul de finanţe Ion Manolescu-Strunga. La doar 25 de ani este numită director artistic al Teatrului “Excelsior” pe care l-a înfiinţat împreună cu actorul Ion Iancovescu; peste puţin timp va crea “Teatrul Mic” din Bucureşti. alături de actorul Ion Manolescu.
În 1923 se deplasează la Paris ca interpretă în piesa Patima roşie de Mihail Sorbul şi în acelaşi an dânsa devine “Elvire Popesco”, fiind angajată la Teatrul “De la Michodière” din Capitala Franţei. Ajunge repede în postura de “Muză” a dramaturgului de piese bulevardiere Louis Verneuil care va compune special pentru ea piesele Ai să te măriţi cu mine; Amantul doamnei Vidal; Trăiască regele. În primul deceniu al sejurului francez Elvira Popescu acumulase anumite sintagme precum: “Reine du Boulevard”; “Notre Dame du Théâtre”; “Monstre Sacré”. Cariera sa cinematografică nu a fost la fel de spectaculoasă; cu toate acestea, dânsa a jucat alături de Claudia Cardinale şi Alain Delon şi a creat unele personaje reprezentative în pelicule ca: La Présidente; Austerlitz; Plein Soleil; Ils étaient neuf célibataires. Chiar înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Elvira Popescu a dorit să se refugieze în Portugalia împreună cu fiica sa, dar nu a reuşit şi a rămas în Franţa în timpul ocupaţiei. Între timp ea s-a căsătorit cu baronul Sebastien Foy care va urca pe scara nobiliară la rangul de conte; astfel actriţa devenea contesă şi după decesul soţului ei în 1967 va moşteni o avere impresionantă. La o vârstă înaintată (când bastonul era un accesoriu de nedespărţit) Elvira Popescu primea oaspeţi de seamă în apartamentul său elegant din “Avenue Foch”: Pierre Cardin; Jacques Chirac; Guy de Rothschild; Valéry Giscard d’Estaing ş.a.
Elvira Popescu a fost distinsă de două ori cu Ordinul “Legiunea de Onoare” şi Premiul “Molière” decernat de Asociaţia Actorilor Francezipentru cea mai bună actriţă. În anul 1993 a devenit membru de onoare al “Academiei Române”. Una din sălile teatrului parizian “Marigny” (pe care am văzut-o cu prilejul unei deplasări oficiale) îi poartă numele.
Scriitorul Tristan Bernard o descria astfel: “Elvire Popesco este un pahar de şampanie cu lacrimi în partea de jos.”, iar criticul de artă Ecaterina Oproiu afirma: “Elvira Popescu, româncă de origine, a fost şi rămâne <o instituţie a Franţei>. Accentul său străin <a înnebunit Parisul>. Sub furtuni şi uragane ea rămâne neclintită ca un cedru de Liban.”.
La venerabila vârstă de 99 de ani, Elvira Popescu părăsea lumea pământeană, odihnindu-se întru vecie la Cimitirul Père-Lachaise din Paris.
*Maria Ventura (1886-1954)
Foto: Cinemagia
La 13 iulie 1886 vedea lumina zilei într-o familie de artişti: mama sa era actriţa Lea Fanseta Vermont, iar tatăl era scriitorul şi dramaturgul Grigore Ventura; marea actriţă Aristizza Romanescu o botezase “Aristizza Mărioara”. Fetiţa a crescut de la o vârstă foarte fragedă în mediul teatral, fiind dusă în braţe de mama sa.
În cartea Amintiri, Constantin I. Nottara scria următoarele: “Parcă o văd pe Mărioara Ventura cum alerga printr-o curte lungă din strada Labirint. Cădea pe brânci şi se ridica. Era un nodul de copil, de trei anişori poate, care în loc să plângă ca toţi copiii care fac buf, dimpotrivă, se opintea să facă mai mult decât o ţineau picioarele-i fragede: bătea cu picioarele pământul până putea să alerge… Multe năzbâtii făcea. Se amesteca în repetiţii. Noi făceam mişcarea în scenă.Venea Calotescu şi o dădea afară. Atunci, tărăboi, ţipete, plânsete, vroia să deschidă uşa şi nu ajungea cu mâna pe clanţă. În pauză se repezea la scaun în mijlocul odăii, dădea din mâini şi din picioare, îşi da ochii peste cap, zicea că şi ea face teatru, era aşa de comică, încât noi toţi o aplaudam. Mai târziu a devenit artista genială care va lăsa o dâră de lumină fermecătoare. Cinste pentru ea că este o podoabă a <Comediei Franceze> şi cinste pentru noi că prin ea rasa românească cucereşte izbânzi strălucite pe tărâmul artei teatrale.”.
La câţiva anişori, fetiţa a rămas orfană de mamă. Peste ani, ea este admisă la “Conservatorul din Bucureşti” unde este colegă cu Tony Bulandra; deşi se iubesc şi se logodesc, destinul îi va despărţi, iar Tony se va căsători cu Lucia Sturdza. Ulterior, ea se prezintă la “Conservatorul din Paris”, dar nu reuşeşte din cauza dicţiei sale (o limbă franceză cu accent românesc). Ia intense lecţii de dicţie, mărturisind mai târziu: “Am citit cu voce tare câte şase ore pe zi, corectată de un repetitor, până îmi mureau buzele.”. În anul următor se prezintă din nou la examenul de admitere cu un monolog din Fedra; membrii comisiei o aplaudă cu ochii scăldaţi în lacrimi, Maria este admisă şi remarcată de actriţa Sarah Bernhardt care o invită să joace în spectacolele sale.
Măcinată de dorul de ţară, Maria face naveta între Paris şi Bucureşti; în timpul Primului Război Mondial ea a venit în România şi a îngrijit alături de Regina Maria bolnavii de pe front, riscând să fie contaminată cu tifos sau holeră, iar la finalul războiului, se întoarce la Paris unde are succese răsunătoare.
Din anul 1919 Maria Ventura a jucat la “Comedia Franceză”, interpretând rolurile memorabile ale eroinelor lui Racine, Molière, Cehov, Shaw, Pirandello, Mauriac ş.a. A ajuns societară la “Comedia Franceză” şi a înfiinţat o şcoală de actorie în Franţa.
Într-o epistolă adresată la 20 octombrie 1919 actorului Ion Iancovescu, Maria Ventura scria: “Pussy dragă, icoana ta mi-a purtat noroc. N-am mai văzut încă la Paris aşa unanimitate în presă. Ploua cu scrisorile de felicitări pentru mine. Mulţumesc pentru icoană, Pussy. Ce nebunie şi eram bolnavă, n-aveam pic de voce. Ştii, Pussy, nu mă prea laud, nu ştiu dacă am fost bine, dar am avut un succes formidabil. Nu-ţi pot spune ce frică îmi era. Tremuram ca o fetiţă. Şi mă tot rugam şi tot făceam cruci. Nu mi-am dat seama de succes decât după spectacol… Îmi pare rău că nu ai fost aici.” (apud: Gaby Michăilescu, Cuşca sufleorului).
Din fondurile câştigate în Franţa Maria Ventura deschide, la Bucureşti, Teatrul cu numele ei unde a jucat în perioada 1929-1936 în piese compuse de Alexandru Kiriţescu, Mircea Ştefănescu etc. Fascinat de creaţia marii artiste în piesa Pavilionul cu umbre de Gib I. Mihăescu, Cincinat Pavelescu a compus această epigramă: “O, Gib! Venturei totdeauna/Ar trebui să i te-nchini./Că-n Pavilionul tău cu umbre/A pus divinele-i lumini.”.
Bolnavă de o afecţiune a rinichilor, la fel ca mama sa, Maria Ventura a jucat până în ultima clipă a vieţii pe scenele teatrelor pariziene “Libre” şi “Comedia Franceză”. La 3 decembrie 1954, când avea 68 de ani, trecea în nefiinţă la Paris, fiind înmormântată la Cimitirul Passy din Capitala Franţei.
Elvira Popescu Foto: De la Necunoscut – 400 × 526 version from Elvira-Popescu-2.jpg at atheneum.ca, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=58858136
