Încep însemnările de faţă cu un grupaj de versuri despre diligenţă/poştalion: *“…Cornul său la gură-atunci/Surugiul pune/Şi-l făcu prin văi şi lunci/Vesel să răsune./Şi sunau cei patru cai/Sprinteni din copite,/Ce prin înfloritul rai/Ropoteau grăbite./Şi părea că trec în zbor/Şi aleargă toate,/Speriind în goana lor/Liniştea din sate.” (Nikolaus Lenau, “Surugiul”, traducere de Ştefan O. Iosif). *“Diseară poştalionul va trece prin strâmtoare,/Iar noi îl vom surprinde la locul cunoscut./Întocmai ca pe vremea când mânuiam topoare/Sau flinte ghintuite, întocmai ca-n trecut…/Un lucru mult mai nobil, prieteni, astă seară/Aduce poştalionul şi mai de preţ decât/O călătoare blondă, subţire sau sprinţară/Ori saci cu bani de aur, umpluţi până la gât./Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă,/Un călător de vază şi-un hoţoman de soi,/Aduce timpul, domnul pe care nicio vamă/Nu l-ar putea vreodată întoarce înapoi…” (Radu Stanca, “Poştalionul”). *“Trece vremea ca o diligenţă/Cu surugii în uniformă./Ne preia la naştere şi p-ormă/Ne depune cu indiferenţă./O plătim cu viaţa şi atât./Surugiu, nu te grăbi deloc,/Toţi ajungem în acelaşi loc/Într-o clipă, într-un ceas numaidecât!/Alţii-n urmă îşi aşteaptă rândul/La poştalionul vieţii lor/Şi de când se nasc şi până mor,/Totul curge repede ca gândul!” (Ion Untaru, “Diligenţa”).
În continuare, am ales câteva informaţii despre biografia europeană a poştalioanelor şi diligenţelor:
Umanistul Erasmus din Rotterdam (1466-1536) a întreprins, începând cu anul 1499, multe călătorii cu diligenţele în Anglia, Franţa, Italia, Elveţia, Belgia, intrând în contact cu numeroase personalităţi ale literaturii, artelor şi ştiinţei. El a ţinut prelegeri şi conferinţe la Oxford, Cambridge, Paris, Torino, Louvain ş.a.
În spaţiul britanic, începutul utilizării poştalioanelor/mail coaches datează de la finele veacului al XVIII-lea când proprietarul unui teatru din Bath, John Palmer – care obişnuia să transporte cu aceste mijloace actorii şi materialele necesare între sălile unde aveau loc spectacolele sale – a propus în anul 1782 Post Office -ului din Londra să apeleze la serviciile diligenţelor trase de cai şi – după o perioadă marcată de incertitudine şi neîncredere – în anul 1785 se ajunsese la o adevărată reţea a serviciilor de transportare a corespondenţei între Londra şi alte oraşe: Liverpool; Leeds; Dover; Norwich; Gloucester etc.
M-a impresionat enorm un tablou din anul 1835, aflat la Tate Gallery din Londra: “Mail Coach in a Snowstorm”/Un poştalion în furtuna de zăpadă. Creaţia pictorului Charles Cooper Henderson înfăţişează patru cai împreună cu patru vizitii, trei pe banca din faţă şi unul pe băncuţa din spate, care înfruntă viscolul aprig din apropierea nopţii.
În primul capitol al romanului lui Charles Dickens, “A Tale of Two Cities”/O Poveste despre Două Oraşe, există următorul pasaj relevant: “Acelaşi drum (din Dover – n.n.) se aşternea în faţa poştalionului care urca din greu dealul pe Shooter’s Hill. De câte ori trăgea vizitiul hăţurile, calul din faţă dădea supărat din cap şi nega cu înverşunare că putea trage trăsura la deal. De câte ori îşi zdrăngănea calul hăţurile, pasagerul nostru tresărea, aşa cum se cade unui pasager agitat şitulburat. Pe vremea aceea, cei care călătoreau nu prea aveau încredere în nimeni, fiindcă oricine putea fi un tâlhar la drumul mare. Asta era în mintea omului de pază de pe poştalionul de Dover, în acea vineri noapte din noiembrie 1775, care urca dealul cocoţat pe băncuţa lui din spate, cu ochii şi cu mâna pe lada cu arme din faţa sa, unde se aflau o puşcă şi şase sau opt pistoale încărcate, peste un rând de pumnale. Erau în situaţia în care toată lumea suspecta pe toată lumea şi vizitiul nu avea încredere decât în cai.”.
În alte spaţii ale continentului nostru, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, poeţii ruşi Aleksandr Puşkin, Mihail Lermontov (exilat în Caucaz din ordinul Ţarului) şi scriitorul-diplomat Aleksandr Griboedov s-au deplasat, fiecare, cu diligenţele pe Drumul Militar construit în 1801 de Imperiul Ţarist. La rândul său, exilatul rus Aleksandr Herzen părăsise Parisul în vara fierbinte a anului 1849 de teama arestării, având un paşaport împrumutat de la “un valah din Moldova” şi călătorind până la Geneva cu diligenţa; când unul dintre călători l-a întrebat dacă în Valahia există diligenţe, acesta a răspuns: “Da, între Iaşi şi Bucureşti, numai că la noi diligenţele sunt trase de boi!”. Desigur, era o exagerare hazlie, deoarece – aşa cum scria Ion Ghica în “Memoriile” sale – drumul între cele două localităţi se făcea “cu un fel de brişcă uşoară, timp de cinci zile de osteneală, de suferinţe şi necazuri; pe vremurile acelea şi până mai încoace, nu existau în ţară nici şosele, nici poduri peste gârle; …vara când era uscat şi iarna pe pârtie, caii de poştie, mici şi slabi ca nişte pisici, sburau cu trăsura după ei cu o iuţeală de 20 şi 25 de kilometri pe oră, pe când toamna şi primăvara, când era pământul desfundat de ploi, d-abia puteam lua o poştie într-o zi şi aceea cu chiu/cu vai şi cu gură multă.”.
Boierul şi cărturarul român Dinicu Golescu a scris “Însemnare a călătoriei mele” ca urmare a unor îndelungate voiaje făcute în perioada 1824-1826 prin Europa cu diligenţele acelor vremuri. Boierul nostru introdusese termenul “ailvaghen” care era “o căruţă de poştă, îndoit mai lungă decât cele obicinuite, cu patru uşi şi la mijloc despărţită, întru care intrau opt călători.”. El descria cu amănunte funcţionarea acelui tip de servicii de transport, duratele, preţurile şi avantajele lor precum acela de a cunoaşte “mulţi voiajori”. În aceeaşi jumătate de secol, adolescentul Mihail Kogălniceanu, aflat la studii liceale în Franţa, îi scria tatălui său despre “o trăsură care merge noaptea şi zioa”, numind-o “dilijanţă” într-o franceză adaptată. Într-o scrisoare din mai 1837, adresată unui prieten de viitorul istoric, apar următoarele cuvinte în limbajul arhaic: “După ce trece Podul Iloaie, călătorul respiră mai uşor, mergând prin bogate fâneţe şi mănoase semănături, întovărăşit de melodioasa cântare a crestoasei ciocârlii şi a fricoasei prepeliţe, pre care o precurmă (întrerupe – n.n.) din când în când cristeiul cu răguşitul glas. El s-ar lăsa bucuros la o dulce reverie, dacă pocnetele biciuşcei postilionului şi prozaicele lui răcnete nu l-ar turbura. Dar iacă te apropii de Târgu-Frumos!”.
Între anii 1827 şi 1829, topograful vienez Adalbert Krickel a făcut o îndelungată călătorie prin Imperiul Austriac, ajungând în Transilvania. Iată cum descria plecarea sa de la Turda: “Pe cât de plăcută a fost ziua de iarnă de astăzi, pe atât de încet a înaintat diligenţa din cauza drumului îngheţat bocnă şi plin de gropi. Vizitiul era un român ameţit de băutură. Deoarece, pe o anumită distanţă, drumul a fost acceptabil, m-am reaşezat în diligenţă, dar, după câteva minute, vizitiul a căzut de pe cal. Am scos cu toţii un strigăt de groază, dar, din fericire, caii blânzi s-au oprit, deoarece altfel roţile ar fi trecut peste nefericitul om. Dar nenorocul nu ne părăsise încă, deoarece diligenţa a rămas împotmolită în pantă, în zăpadă. O oră întreagă am mânat noi diligenţa, timp în care beţivul s-a prăbuşit din nou la pământ şi s-a rănit la nas şi la gură.”.
Ideea de a scrie acest articol mi-a venit în minte atunci când am privit imaginea simbolică a “Curierului Naţional”, fondat de distinsul jurnalist Valentin Stelian Păunescu (1933-2004). Menţionez că l-am cunoscut pe reputatul absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, înainte de evenimentele din decembrie 1989 în calitatea sa de redactor şi publicist-comentator la importante gazete naţionale. I-am cunoscut, de asemenea, pe fraţii săi George şi Viorel în diferite împrejurări, la Bucureşti sau la Viena, când făceam parte din anumite delegaţii conduse de ministrul român pentru problemele tineretului.
Revenind la cel care a fost Valentin Stelian Păunescu, dacă l-aş putea întâlni acum – când împlinea nouă decenii de viaţă – i-aş adresa sincere şi respectuoase felicitări pentru excelenta iniţiativă asumată la începutul anilor ’90, folosind ca simbol sugestiv un poştalion ce străbătea odinioară meleagurile mioritice.
