Una dintre personalitățile despre care s-a discutat foarte mult, al căror impact asupra contemporanilor, dar și a posterității a fost analizat îndelung, în sfârșit care a suscitat numeroase interpretări biografice a fost cea a sculptorului român Constantin Brâncuși.
Un portret sensibil și bine documentat ne oferă realizatorul Alain Fleischer (fotograf, scriitor, artist vizual, regizor, profesor și sculptor francez) – care, cum e și firesc, se axează pe perioada în care sculptorul român a trăit în Franța (din 1904), fără a uita însă să treacă succint în revistă momentele din perioada în care viitorul artist s-a format în România, văzută ca o țară cu un pronunțat profil rustic, ca și pe cele de după dispariția artistului.
În documentarul ”Brâncuși, metamorfozele sculpturii” Alain Fleischer face o separare mai mult decât necesară între arta inițială a lui Brâncuși, realizată în registru clasic, și cea ulterioară, axată pe forme și esențializare, în momentul de față artistul din Hobița fiind considerat părintele sculpturii moderne.
Trecând în revistă personalități ale timpului care se afirmau în acea perioadă în diverse domenii, precum Gustav Klimt, Johann Strauss sau Sigmund Freud, cineastul francez creionează un sumar tablou al epocii, pentru a ajuta la receptarea unei imagini cât mai cuprinzătoare a artistului român.
De la Atelierul din Paris al lui Brâncuși, unde sunt prezentate numeroase obiecte și lucrări care i-au aparținut artistului, realizatorul documentarului se oprește la Muzeul din Craiova, care ”amintește că Brâncuși și-a început studiile la Școala de Arte și meserii din acest oraș”.
Imagine din Atelierul lui Brâncuși, de la Muzeul național al artei moderne, din fața Centrului Pompidou (reconstituire făcută de Renzo Piano a atelierului în care sculptorul a locuit la Paris). Foto: arte.
Se mai arată că în Muzeul Național de Artă al României, din București, se găsesc câteva opere ale lui Brâncuși.
Apoi, sunt prezentate multiple repere din biografia sculptorului de la Hobița, de la ruptura de Auguste Rodin, care i-a fost pentru puțin timp maestru – văzută simbolic de Fleischer și prin cele două reprezentări, total diferite, ale ”Sărutului” în viziunea celor doi sculptori -, la artiști ai vremii aflați în cercul său de apropiați, precum Ezra Pound, Tristan Tzara, Man Ray, Erik Satie ș.a., sau la momente de scandal și controversă în care a fost implicat, regizorul francez reușind să-i facă un tablou complet și sensibil artistului român.
Arătând că la moartea artistului avea doar 13 ani, Alain Fleischer notează cu o urmă de regret că ar fi putut să-l cunoască și să-l filmeze el însuși, dar cum totuși nu a avut această ocazie, a prezentat în documentarul său fragmente de peliculă realizate de Man Ray sau chiar de Brâncuși.
Sunt relevate și diverse aspecte ale originalității lui Brâncuși, printre care importanța acordată soclurilor, chiar celebra sa lucrare ”Coloana infinitului” fiind prezentată ca un ”soclu care se îndreaptă către infinit și care nu mai are altceva de prezentat decât pe sine”. Văzută ca o desprindere de dimensiunea materială a lumii și ca un pas spre spiritualitate, ”Coloana infinitului” capătă o rezonanță religioasă și mistică, după cum notează Fleischer. Pentru a o prelungi într-adevăr la infinit, trebuie doar să crezi în asta.
De asemenea, o altă operă celebră, ”Masa Tăcerii”, deși abstractă ca realizare, a suscitat numeroase interpretări, Fleischer opinând că reprezintă, în primul rând, un spațiu pentru meditație și reculegere. De altfel, Brâncuși însuși nu a oferit o interpretare precisă, lăsând privitorului libertatea alegerii.
Realizat profesionist, documentat, sensibil, evitând detaliile inutile sau elementele irelevante, documentarul lui Alain Fleischer poartă privitorul, în ceva mai puțin de o oră, într-un univers intim și personal, într-o călătorie printre reperele esențiale ale vieții și operei lui Brâncuși, aducându-i acestuia un binemeritat omagiu.
Documentarul beneficiază de montajul realizat de Baptiste Evrard și imaginea lui Sylvain Brierd, precum și de o coloană sonoră semnată de Siegfried Canto.
Filmul este realizat sub patronajul Arte France, Artline France, Centre Pompidou și Studioul ”Le Fresnoy”.
