Eugen Dorcescu
Poezia Doamnei Titina Nica Țene (Poezii alese/ Selected poems, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2024. Traducere în limba engleză: Mariana Zavati Gardner, John Edward Gardner and Fay Jacqueline Gardner) are drept resursă și arhitemă un copleșitor sentiment al timpului, al unui timp trăit și înțeles ca o stihie, ca un nimicitor vector lăuntric și, deopotrivă, exterior, ca o definiție existențial-ontologică a Ființei trecătoare și, totodată, ca vrăjmaș nemilos al acesteia:
„Merg încet cu sufletul pustiu
singură printre atâta lume,
timpul a trecut când nici nu știu,
oamenii din juru-mi nu au nume”.
Intensitatea trăirii depășește reprezentarea, în genere suportabilă, a duratei (timp personal), ipostaziindu-l pe Cronos la adâncimea (și la înălțimea) conceptului:
„În felul lui, aproape, orice om e singur,
chiar dacă are frați, copii, nepoți,
căci fiecare-i cu problema lui,
iar timpul se rotește pentru toți”.
Amenințat și sabotat de Timp, care, în curgerea lui, a adus Ființa „la margine de viață” („Suntem toți la margine de viață”), eul empiric, secondat de eul artistic, hrănește dorința iluzorie de a inversa fluxul, intenție ce aduce în cronotopul poetic un al treilea concept esențial: Spațiul. Acesta este regresiv, doar regresiv, desenând și redesenând traseul spre satul natal, întrezărit la o irecuperabilă distanță spațio-temporală:
„În satul meu m-am regăsit,
sufletu-mi era, pe drum de întoarcere,
răstignit”.
Dar Spațiul însuși a fost ireversibil contaminat și măcinat de Timp. Aidoma Ființei, Spațiul este victimă a Timpului, dat fiind că acesta, Timpul, rămâne dinamic, stăruitor, implacabil:
„M-am întors în satul meu natal,
ceața se rostogolea peste el ca un val,
cumpăna fântânii avea plânset de miel,
lumina, din crucea zilei, raze de oțel”.
Toposul unde Timpul (Vremea) a macerat și macerează Spațiul este Casa părintească, imagine dureroasă a dezastrului înfăptuit de curgerea anilor, fiindcă întoarcerea în spațiu este echivalentă cu neputința întoarcerii în timp (și conștientizarea acestei neputințe):
„Doamne, ajută-mă să pot
să dau timpul înapoi”.
Și:
„Dar, casa părintească stă să cadă,
sub ploaie, vânt și vijelie…”
Sub presiunea acestui vid (acestui „pustiu”), Ființa recurge la diverse strategii ale recuperării Spațiului pierdut și Timpului pierdut. Mai întâi, desigur, strategiile dorului și ale amintirii:
„Ninge pentru prima oară în iarna aceasta
și ne cuprinde un dor de alb,
zăpada răscolește amintirile din noi…”
Aidoma:
„Am să mă întorc în sat curând,
unde mă așteaptă maica bună;
la lumina stelei, licărind,
toarcem amintirea, ca pe lână…”
Sau:
„Îmi amintesc, copil fiind,
dormeam pe-un căpătâi cu paie,
mireasma lanului de grâu,
intra la mine în odaie”.
Și încă:
„Am croit cărare prin boabe de rouă
și m-au copleșit aducerile-aminte”.
Concomitent, sunt puse în lucrare strategiile închipuirii (ale visului), care construiesc un spațiu iluzoriu, într-un prezent imaginar, irealizabil, neverosimil:
„Și cum stau, așa, privind grădina
și ograda care-i proaspăt ninsă,
mama iese-n prag, face cu mâna
și-n pridvor mușcata e aprinsă”.
Și:
„Copilul a îmbătrânit…
eu îi aud, de parcă toate
mi se întâmplă chiar acum”.
Sau proiectul fantasmatic al construirii unei case, menite să șteargă, să anuleze pustietatea:
„am să construiesc o casă
și-am să alung acest pustiu”.
În cele din urmă, se impune, cu putere, tabloul supra-semantizat, rezumativ, spectral al eului, sosit în fața casei părintești, gustând cu amară voluptate singurătatea sa absolută și pustietatea din jur, sub ochiul hipnotic al Lunii:
„De-atâta singurătate
a secat apa-n fântână,
cumpăna a-nțepenit
și se sprijină de lună”.
Stâlpii ce susțin edificiul liric – Timp, Spațiu, Ființă – asigură lectura de profunzime a acestei poezii, lectură generată de o decentă, dar autentică și nevindecabilă disperare existențială.
În aceste împrejurări, două sunt entitățile salvatoare pentru suflet. Mai întâi, Primăvara („Sfânta primăvară”):
„Și mă cuprinde iar un dor de primăvară.
Mă cuprinde un dor de satul de departe”.
Ori:
„Să vină primăvara cu sclipiri de soare,
Cerul să-și arunce albastru-n viorea,
Vălurească grâul precum o mare,
Ghioceii aibă străluciri de nea”.
Apoi, și cu deosebire, Dumnezeu, invocat, uneori, odată cu primăvara: „Doamne, că pe lume nu-i nimic mai sfânt/ Ca o primăvară, când învie toate”, singurul care poate să-i dea insului puterea de a purta „căruța vieții” și de a se lăsa dus de „roata vieții”:
„Când copacii negri dezgoliți de frunze
Se apleacă-n vântul iernii care vine,
Deseori eu stau și mă întreb:
Ce m-aș face, Doamne, fără Tine?”
Sau:
„A venit toamna încă o dată,
am mai îmbătrânit puțin;
sunt un șurub ce-a ruginit în poartă
și scârțâie-n prelung suspin…
De mă cuprind melancolii,
nădejdea mi-e, Doamne, la Tine.
Ești rațiunea mea de-a fi,
că-n rest toate-s deșertăciune”.
Astfel se rotunjește discursul tensionat al poetei, discurs articulat până în detaliu de inteligența emoțională, altfel spus de simțământ, talent și pricepere. La răstimpuri, cupola acestuia este străpunsă de elanuri ale inteligenței spirituale, memorabile scânteieri ale harului – concluzie axiologică supremă:
„De-atâta timp plâng sălciile-n ape,
cu crengile sărută val de val
și plânsul lor ne este mai aproape
când rătăcim privirea către mal.
Şi-atâta trecem de nepăsători
pe lângă fruntea lor răsfrântă ca-n fereastră
fără să știm că, adeseori,
în plânsul lor stă bucuria noastră”.
Sau perspectiva astrală citată anterior:
„De-atâta singurătate,
a secat apa-n fântână,
cumpăna a-nțepenit
și se sprijină de lună”.
Comunicând și comunicându-se, duhul poetei nu are în vedere mode și modele, nu se sincronizează cu acestea, nici nu le refuză, se păstrează independent și onest, străduindu-se să dea glas trecerii sale prin viață, misterului acestei experiențe unice, vegheate de Creatorul tainic, nevăzut. De aici adevărul existențial al mesajului și capacitatea lui de a impresiona și de a convinge.