Personalul de Lehliu ducea lumea la București, undeva în 2008.
Trenuri de navetiști, de oameni care fugeau de-și rupeau picioarele ca să prindă un loc oriunde: la geam, pe lângă geam, în mijloc, chiar și pe coridor.
Un tren care mirosea a grabă și a resemnare. Nu pentru că oamenii nu știau mai bine, ci pentru că nu aveau încotro.
Ce mi-o fi trebuit mie să mă tulbur taman azi, habar n-am.
Dar am săpat și mai abitir în gânduri, ca să le scot pe hârtie vocile stridente.
Strident – acesta este cuvântul. Cuvintele. Strident, opulent, provocator, vulgar.
Toate, dar toate, la modul negativ.
Mă ducea și pe mine același tren, o perioadă de câteva luni, spre și de la facultate.
Îmi luam geanta pe umăr, plină de cărți și cursuri, și plecam la București să studiez engleza și franceza. Mi-au plăcut științele umaniste, cu cele reale m-am urât declarat.
Ora de plecat era 8, ora de venit… ei bine, când se terminau cursurile.
Mă așez în compartiment, îmi scot haina – era iarnă – și îmi văd de treabă. Forfota trenului personal, cu mirosuri tăioase și voci înalte, înjurături și exclamări de bucuria revederii în tren, cuvinte obscene fără rețineri.
Intra doi bărbați „cât malul” (o vorbă de-a mamei, care-mi place), și se așază zgomotos pe canapelele maro ale trenului personal de Lehliu. În același compartiment eram eu și un alt tânăr, cam de-o vârstă, cu aceleași îndeletniciri: cursuri, cărți și speranța că tot drumul ăsta duce undeva. Ne-am ignorat politicos, cum fac călătorii obișnuiți cu trenurile care scârțâie mai tare decât visele lor de viitor. A pornit trenul cu zgomotul specific de “țineți-vă bine, că oricum n-aveți opțiuni”, și și-a văzut de drum.
După un timp, trece nenea și verifică biletele – eu și tânărul aveam, totul ok, ceilalți doi nu aveau nimic, dar și asta a fost tot „ok”.
La un moment dat, unul dintre cei doi bărbați, de etnie, dă năvală peste mine și începe o adevărată umilință publică, neplanificată și, cel mai important, neinstigată.
Se apropia suficient de tare cât să-i simt respirația, dar nici atât de tare încât să mă atingă.
Îl scot pe Shakespeare ca pe o umbrelă într-o furtună – poate-mi oferă protecție. Încep să citesc Regele Lear, cu speranța că mă ignoră, că o pagină de tragedie clasică poate înmuia obrăznicia. Nimic. Omul era imun la literatură.
Tânărul se uită la mine, eu la el. Ne-am privit scurt, ca doi pasageri într-un film prost. Eu căutam un sprijin, el își căuta un colac de salvare.
Companionul agresorului râdea cu poftă, un râs hidos, de primată lăsată liberă într-un sat fără reguli. Se încurajau unul pe altul în prostia lor. Se hrăneau din aceeași goliciune, din același vid de educație și respect. Niciunul nu putea da celuilalt ce n-a învățat vreodată să aibă.
– E gagica ta, mă? întreabă unul.
– Nu, nu o cunosc!
Am făcut ochii și mai mari. Mă simțeam trădată, deși înțelegeam că tânărul nu-și putea pune pielea pe băț pentru mine.
Agresivitatea s-a menținut verbală. S-au făcut referiri la mine ca fată, ca studentă, ca om care își vedea de treaba lui.
Am început să scriu în engleză cât de tare îi urăsc pe acești indivizi care mă jignesc, deși nu mă cunosc.
- Ce scrie aia acolo, mă?
- P**a mea, de unde să știu? Nu-nțeleg.
M-am ridicat hotărâtă, mi-am pus haina și până la Lehliu am stat în picioare, pe hol, aproape de toaletă, unde mirosea a urină – aroma constantă a trenului personal de Lehliu.
Mi-am continuat lectura în picioare – cu Shakespeare într-o mână și demnitatea bine strânsă în cealaltă.
Nu știam atunci că acea scenă din personalul de Lehliu avea să rămână cu mine mai mult decât orice curs de la facultate.
Nu pentru că ar fi fost un episod spectaculos, ci pentru că a fost prima dată când am înțeles, visceral, la ce poate folosi o carte. Nu ca evadare romantică, ci poate ca scut. Ca delimitare, ca mod de a spune, fără să deschizi gura: nu sunt din aceeași lume cu tine.
În acel compartiment, diferența dintre noi nu era una de inteligență sau de noroc. Era diferența dintre cineva care a avut acces la limbaj și cineva care nu l-a considerat vreodată necesar. Între cineva care citea Regele Lear și cineva care râdea de el.
Ani mai târziu, scene similare cu aceasta, chiar mai dure, se regăsesc sub o formă sau alta, în paginile cărții De la Sărăcie la Extaz. Pentru că drumul din Bărăgan nu a început cu un avion spre Malta, ci cu trenuri personale care miroseau urât.
Cartea nu este despre o plecare spectaculoasă, ci despre acumulări lente: despre navetă, despre spații în care trebuie să înveți să te faci mic, despre demnitatea nu se negociază, chiar dacă nu ai nici loc pe scaun, despre sărăcie, muncă și lux. Da, chiar si lux.
Poate că nu toți avem fastul de a ne apăra cu vocea. Dar unii dintre noi au învățat să o facă prin cuvinte.
Mai întâi citindu-le, apoi scriindu-le.
