Dr. Ionuț Țene
Volumul I al lucrării ”Scurtă istorie a Ortodoxiei Române” de Al. Florin Țene își asumă misiunea culturală de a oferi cititorului contemporan o sinteză amplă, documentată și critică a devenirii creștinismului pe teritoriul românesc, într-o perspectivă care îmbină istoria instituțională, reflecția teologică și mai ale analiza culturală. Nu este o simplă cronologie de evenimente, ci mai degrabă o încercare de înțelegere a modului în care credința ortodoxă a modelat identitatea colectivă, limbajul liturgic, creația artistică și praxisul social de-a lungul a două milenii de ortodoxie românească. Pornind de la mărturiile arheologice și epigrafice din Sciția Minor și de la tradiția andreeană, cartea urmărește firul continuității — latină și bizantină — care explică specificitatea și originalitatea spirituală a poporului român.
Volumul își propune să ofere cititorului o perspectivă amplă și argumentată asupra devenirii creștinismului și a Biserica Ortodoxă Română pe teritoriul actual al României și nu numai, de la originile apostolice până în realitățile lumii contemporane. Istoria evocată în stil literar și teologic nu este doar o cronologie de evenimente, sinoade și domnii, ci o istorie vie, în care credința a modelat limbajul, cultura, instituțiile și însăși conștiința de sine a poporului român. Tradiția misiunii Sfântul Apostol Andrei în Sciția Minor (Dobrogea), evocată de izvoarele patristice și consolidată în memoria eclezială românească, constituie punctul simbolic de început al acestei istorii. Descoperirile arheologice din Dobrogea – bazilici paleocreștine, inscripții, martyria – confirmă existența unor comunități creștine bine organizate încă din secolele III–IV. Martirii de la Tomis și Durostorum, precum și organizarea episcopală timpurie, arată că spațiul dunărean nu a fost marginal, ci integrat organic în lumea creștină a Imperiului Roman. Dacia s-a creștinat organic, iar biserica ortodoxă s-a plămădit ființial în cursul secolelor de la începuturile creștinismului.
Un aspect esențial, ilustrat în paginile acestei cărți exhaustive, este simultaneitatea dintre romanizare și creștinare. Termeni fundamentali ai credinței – „Dumnezeu”, „cruce”, „biserică” – își au rădăcina în latina populară, indicând faptul că noua religie a fost asimilată în însăși structura limbii. Această convergență explică specificul românesc: o limbă de origine latină, dar o spiritualitate de expresie bizantină. Evul Mediu aduce consolidarea instituțională. Recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei (1359) și a Mitropoliei Moldovei (1401) de către Patriarhia Ecumenică de Constantinopol a însemnat integrarea canonică deplină în Ortodoxia răsăriteană. Domnitori precum Ștefan cel Mare sau Neagoe Basarab au transformat Biserica într-un partener al construcției statale. Ctitoriile lor – Putna, Voroneț, Curtea de Argeș – nu sunt doar monumente de arhitectură, ci expresii teologice în piatră și culoare, sinteze între Bizanț și tradiția locală, dar și focare de cultură religioasă românească.
De asemenea, în secolele XVII–XVIII, tiparnițele de la Iași, Târgoviște și București au iradiat cultură în întreg spațiul ortodox. Personalități precum Antim Ivireanul au susținut nu doar viața liturgică românească, ci și pe cea a creștinilor arabi și georgieni, demonstrând vocația universală a spațiului românesc. În același timp, preoțimea de mir, adesea modest pregătită și supusă greutăților materiale, a fost liantul comunităților rurale, păstrând credința și identitatea în vremuri de presiuni politice și confesionale. Preoții au fost primii învățători ai satului românesc. Epoca modernă marchează afirmarea maturității instituționale. Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, reorganizarea sinodală și proclamarea autocefaliei au pregătit recunoașterea oficială din 1885. Ridicarea la rang de Patriarhie în 1925, sub păstorirea lui Miron Cristea, a consacrat statutul Bisericii Ortodoxe într-un stat național unificat.
Secolul XX a adus însă și multă suferință. Regimul comunist a impus control și persecuții, a desființat Biserica Greco-Catolică și a limitat libertatea religioasă. Cu toate acestea, teologi precum Dumitru Stăniloae au continuat să elaboreze o teologie profundă, integrată în mișcarea neopatristică europeană, iar monahismul și viața liturgică au rămas spații de rezistență spirituală la comunism. După 1989, renașterea vieții religioase, redeschiderea mănăstirilor și construirea unor edificii reprezentative – culminând cu Catedrala Națională din București – au exprimat dorința de reînnoire și reafirmare identitară. Azi BOR este cea mai puternică și iubită instituție de către români.
Scriitorul Al. Florin Țene și-a asumat misiunea de a arăta că Ortodoxia românească nu este un simplu capitol confesional, ci chiar o paradigmă a neamului, o matrice culturală și spirituală fundamentală. De la martirii dobrogeni la cărturarii umaniști, de la domnii-ctitori la teologii contemporani, firul continuității nu a fost niciodată întrerupt, chiar dacă a fost adesea greu încercat. Metodologic, scriitorul Al. Florin Țene combină sursele primare (izvoare patristice, acte martirice, hrisove, cronici, inscripții) cu rezultatele cercetărilor arheologice și cu literatura istoriografică modernă. Accentul nu cade doar pe cronica evenimentelor spirituale, culturale sau social-politice, ci pe instituțiile bisericești — mitropolii, eparhii, mănăstiri — pe rețelele culturale (tiparnițe, școli, manuscrise) și pe actorii principali: ipostaze ierarhice, ctitori vocaționali, dascăli și slujitori de mir.
Capitolele dedicate preoțimii, monahismului și hagiografiei oferă o imagine nuanțată a vieții ecleziale. Se face referință la condițiile materiale și fiscale ale preoțimii, accesul la învățământul clerical, rolul protopopiatelor în jurisdicție, dar și bogăția spirituală a mănăstirilor ca centre isihaste, de cultură și tipar. Medalioanele biografice — de la Pahomie de la Gledin la Iosif Naniescu și chiar la Luca al Crimeei — ilustrează tipologii ale sfințeniei: ierarhul-cărturar, milostivul, medicul-mărturisitor, cuvioșii-nevoitori. Capitolul despre canonizări (sec. XX–XXI) reface procesul sinodal și social prin care memoria martirică și duhovnicească devine patrimoniu liturgic, cu implicații pastorale și identitare profunde.
Un alt fir tematic al cărții îl reprezintă relațiile interortodoxe și al geostrategiilor ecleziastice. Se arată sprijinul acordat Patriarhiilor aflate sub presiune, tipăriturile pentru comunitățile arabe, georgiene și slave, dialogul și tensiunile cu Biserica Rusă în epoca modernă. Volumul arată cum spațiul românesc a fost atât receptiv, cât și generator de resurse culturale ortodoxe, funcționând în anumite epoci ca pivot al solidarității răsăritene.
Secțiunea contemporană trece în revistă provocările și răspunsurile Ortodoxiei române în secolul XXI, cum ar fi migrația și diaspora, mediile digitale, implicarea filantropică, ecologia teologică și dilemele bioetice. Autorul propune o lectură activă. Ortodoxia în abordarea teologico-culturală a lui Al. Florin Țene nu este un reflex conservator automat, ci un cadru teologic semantic și metanoic capabil de dialog interdisciplinar, angajare socială și discernământ moral într-o lume tot mai tehnologizată. Este subliniată necesitatea unei prezențe critice a Bisericii în spațiul public, care să păstreze rigoarea doctrinară și autenticitatea spirituală, fără a se închide totuși în instituționalism.
Volumul scris cu rigoare academică de Al. Florin Țene se revendică de la o tradiție neopatristică și de la o paradigmă culturală care vede teologia ca experiență vie, dar și ca discurs responsabil istoric. Lucrarea autorului— primul dintr-un ciclu de cinci volume — își propune să readucă la lumină nu doar momentele frumoase de o glorie spirituală, ci și perioadele de încercare, suferință și renaștere, integrând memoria sfinților, vocația monahală și responsabilitatea publică a Bisericii și dintr-o perspectivă culturală. Am credința că această sinteză construită pe fundamente academice va stârni interesul pentru istoria bisericii noastre și va contribui la înțelegerea legăturii durabile dintre credință și destinul cultural al românilor. De aceea, consider această lucrare ca o istorie a bisericii noastre strămoșești în viziunea cultural-teologică a scriitorului Al. Florin Țene.
