“Scena nu poate fi decât un templu; actul artistic este sacru.” – cuvintele cu care începe acest articol aparţin unui actor care a marcat evoluţia teatrului românesc contemporan. În cariera sa artistică, hazardul a jucat un rol important; dorea la început să se pregătească în domeniul medicinei, dar în anul 1959, la îndemnul coordonatorului unei “brigăzi artistice de agitaţie” (cum se numea atunci), a devenit student la “Facultatea de Teatru” din Bucureşti unde, din prima sa tentativă, a reuşit, chiar dacă pe ultimul loc.
Cel care a văzut lumina zilei la Calafat, la 3 februarie 1941 a avut şansa de a-şi dovedi calităţile interpretative în faţa unor regizori remarcabili: Cătălina Buzoianu; Sanda Manu; Andrei Şerban; Silviu Purcărete; Dinu Cernescu; Lucian Giurchescu; Dan Nasta; Valeriu Moisescu; Alexandru Tocilescu ş.a. În cartea intitulată Regele scamator Ştefan Iordache, Ludmila Patlanjoglu a ilustrat cu o bogăţie de argumente performanţele artistice ale acestui mare actor.
Pe scenele multor teatre româneşti (“Teatrul Naţional”, “Teatrul Mic”, Teatrul “C.I. Nottara”, “Teatrul de Comedie”, Teatrul “Odeon” din Bucureşti, “Teatrul Naţional” din Craiova), Ştefan Iordache a cucerit spectatorii sălilor arhipline. Urmează o listă selectivă a numeroaselor piese în care a jucat: Othello, Hamlet, Richard al III-lea, Titus Andronicus, Iulius Cezar de William Shakespeare, Omul care şi-a pierdut omenia de Horia Lovinescu, Henric al IV-lea de Luigi Pirandello, O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, Crimă şi pedeapsă de Feodor Dostoievski, Ultima oră de Mihail Sebastian, Ursul de Nikolai Gogol, Jucătorii de cărţi de Anton Cehov, Nu sunt Turnul Eiffel de Ecaterina Oproiu, Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov, Nişte ţărani de Dinu Săraru, Ecaterina cea Mare de George Bernard Shaw, Lolita de Vladimir Nabokov etc. Sunt sigur că această enumerare – deşi una minimală – este în măsură să reflecte diversitatea genurilor teatrale în care Ştefan Iordache şi-a dovedit măiestria de actor.
Filmografia sa din perioada 1964 – 2007 este, de asemenea, foarte reprezentativă. Redau doar câteva titluri: Străinul; Calea Victoriei sau cheia visurilor; Dacii; Ediţie specială; Bietul Ioanide; Înghiţitorul de săbii; Ciuleandra; Glissando; Noi, cei din linia întâi; Oglinda; Ticăloşii; Faraonul; Noiembrie, ultimul bal; Eu sunt Adam; Concurs; Hotel de lux; Cel mai iubit dintre pământeni; Bună seara, Irina; Doctorul Poenaru.
Ştefan Iordache avea conştiinţa clară a profesiunii căreia i se dedicase cu întregul său talent. Iată câteva declaraţii în acest sens: *“Mă consider creator, nu interpret. Personajul se dezvoltă în mine, pur şi simplu exist ca în viaţă.”; *“De multe ori, meseria asta te aruncă undeva sus, sus, sus. Dar abia când ajungi acolo, îţi dai seama că mai e până sus. Uneori, foarte mult.”; *“Perfecţiunea nici nu există în meseria noastră. A, să tinzi către perfecţiune nu te împiedică nimeni.”; *“Cât de chinuitoare este meseria asta şi câte sacrificii! Actoria te consumă, te arde. De aceea, perioada de refacere pentru un actor este mai importantă, cred, decât pentru sportivi. Efortul nostru – au constatat medicii – este echivalent cu efortul minerilor.”; *“Actorul este un om special care priveşte lumea altfel decât un om obişnuit. Culmea este că intri în teatru normal şi, după douăzeci de ani, începi să te cauţi în teatru printre personaje: <Care oi fi eu?>.”; *“Umblu cu personajul după mine şi pe stradă, şi în somn.”; *“Un actor se creşte foarte greu, iar factorii care contribuie la asta sunt talentul, puterea de muncă, cultura şi nu în ultimul rând, ci în primul rând, directorul teatrului.”.
Datorită acestor parametri definitorii, menţionaţi în ultimul pasaj al declaraţiilor sale, parametri acumulaţi şi combinaţi într-o armonioasă sinteză, Ştefan Iordache a fost: Arturo Ui/1963; Rică Venturiano/1967; Cassius/1968; Rastolnikov/1970; Jack Worthing/1971; Maestrul/1980; Richard de Gloucester/1983; Nae Caţavencu/1999; John Barrimore/2000; Prinţul Potemkin/2008 – personaje memorabile ale căror nume ar putea continua într-o listă mult mai extinsă.
Mulţi teatrologi români s-au referit la o caracteristică dominantă a marelui actor: vocea sa inconfundabilă. “Timbrul vocal lipea vorbele de timpan, dându-le aderenţă prin sonorităţi uşor acut-abrazive, de impact. Îşi ştia posibilităţile de rostire, stăpânea ştiinţa spunerii cuvântului. Asculta colegii de distribuţie, marca tăcerile, apoi lansa fraza cu accentele potrivite în enunţuri şi în cuvintele însele… După turnee în întreaga lume, Ştefan Iordache a fost aşezat de către cronicari alături de Peter O’Toole şi Sir Laurence Olivier. Un rol atât de solicitant (Titus Andronicus, text montat în anul 1992 la Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova – n.n.) i-a evidenţiat din nou trăsăturile. Privirea electrizantă, care îi traversa parcă pe cei spre care era îndreptată, plasticitatea corporală, vocalitatea se topeau într-un magnetism irezistibil.” (Oltiţa Cîntec).
Acelaşi critic teatral oferea următorul răspuns la întrebarea: ce însemna actoria pentru Ştefan Iordache? “O profesiune cu mecanisme complexe, pe care şi-o asuma organic. Avea în doze abundente însuşirile native necesare. Pe acelea fizice – era un bărbat înalt, subţire, dar nu fragil, degaja masculinitate şi energie, capta atenţia când păşea pe scândură sau când intra în cadru. Îl vedeai, atrăgea privirea. Exterioritatea era dublată de ceea ce venea din fibrele unei sensibilităţi profunde, tezaurizate prin exerciţiul la scenă şi care se dezlănţuia prin fiecare personaj asumat. Îl remarcai, avea suma aceea de calităţi indistincte din al căror amestec sofisticat iese carisma. Autocontrolul şi concentrarea în perimetrul scenic îi redau libertatea interioară. Nu se precipita, aborda personajele cu tact, dar şi cu o intensă zbuciumare. Îl definea un stil reţinut, cu pauze sugestive, cu o expresivitate voit stăpânită, deci cu atât mai intensă. Juca, punând filtre ce sporeau tensiunea. Tăcerii calculate îi urma un şuvoi emoţional ce impresiona. Avea un fel de a privi cumva din semiprofil, cu o sprânceană uşor ridicată, a îndoială, semnul discret al perpetuei interogaţii, al gândirii critice ce anticipa lansarea vorbelor.”.
Ştefan Iordache a fost un actor complex, jucând dramă, tragedie, comedie, teatru experimental, musical; dânsul a devenit astfel “un actor de dicţionar” cum spunea cineva şi, în consecinţă, mi-am permis să îl menţionez în titlul articolului de faţă.
L-am cunoscut o singură dată în viaţa mea pe maestrul Ştefan Iordache într-un moment şi într-o locaţie încărcate de profundă tristeţe pentru fiecare dintre interlocutori. Mă aflam, în toamna anului 1999, la Capela “Cimitirului Bellu”, la priveghiul Iuliei Bunea, consiliera mea de la “Departamentul de Relaţii Externe al Senatului României”, care decedase într-un tragic accident de autoturism în timp ce se deplasa în interes de serviciu (pregătirea unui seminar internaţional sub egida “Adunării Parlamentare a Consiliului Europei” la Sibiu); acolo se afla actorul Ştefan Iordache lângă corpul neînsufleţit al regretatei sale mame. Fără nicio reţinere în materie de protocol, m-am apropiat de dânsul, i-am transmis cuvenitele condoleanţe, dar am folosit acel moment, spunându-i cu un glas tremurat de emoţie: “Aş fi dorit, maestre, să am ocazia de a vă vedea într-o sală de spectacole ori într-un cinematograf din Bucureşti, dar chiar în aceste împrejurări imprevizibile, îmi exprim sincera mea admiraţie pentru renumitul actor căruia i-a dat viaţă mama Dumneavoastră; Dumnezeu să o odihnească în pace!”. Mi-a mulţumit, mi-a strâns mâna şi s-a îndreptat spre lumânările aprinse lângă catafalc, pentru a nu vedea ochii săi plini de lacrimile pe care nu şi le putea stăpâni.
Ştefan Iordache a pus punct final vieţii sale la 14 septembrie 2008, dar românii nu îl vor uita niciodată.
