Toată lumea ştie că au existat fotbalişti care au fost respinşi în România de cluburi cu pretenţii în prima ligă şi care au ajuns ulterior la performanţe deosebite afară, prin ţări ca Brazilia, Germania ş.a., ridicând astfel serioase semne de întrebare cu privire la selecţia făcută de oficialii autohtoni.
Este, de asemenea, binecunoscut că celebrul Julio Iglesias a participat, pe vremea când încă nu era un star, în 1969, la ”Cerbul de Aur” şi nu s-a ales nici măcar cu o menţiune!
Mi-am reamintit toate acestea citind recent cartea de memorii a lui Irvin D. Yalom, în care acesta povesteşte că a trimis manuscrisul romanului ”Plânsul lui Nietzsche” agentului său, Knox Burger, care l-a respins imediat, zicându-i: ”Nu voi putea vinde niciodată romanul ăsta. Nu se întâmplă nimic în el!”, sugerându-i, totodată, să citească manuscrisul romanului Red Square, al unui alt autor din portofoliul său, Martin Cruz Smith, pentru a învăţa cum se compune un scenariu…
Ulterior, nu numai că acest roman, lansat la o altă editură, s-a vândut foarte bine, fiind tradus în 27 de limbi (!), dar a şi primit medalia de aur din partea Commonwealth Club of California pentru cea mai bună carte de ficţiune a anului, devansând (aţi ghicit!) tocmai romanul Red Square…
Cu toţii ştim că arta înseamnă şi bani, fiindcă filmele, tablourile, cărţile, CD-urile se vând consumatorilor uneori pe bani grei, alteori pe mai puţini, dar în esenţă (şi atunci când pirateria nu se amestecă în acest proces), tot o tranzacţie presupune.
Ei bine, iertată fie-mi îndrăzneala, şi recunoscând totodată că trebuie să existe o cernere a valorilor, de ce aş crede că un agent, un editor, un membru al unui juriu chiar au dreptul să decidă asupra valorii (şi, implicit, a sorţii) unei opere sau a unui artist?
Artistul creează pentru eternitate. Mulţi au fost cu un pas înaintea epocii lor şi destui au căpătat recunoaştere deplină de-abia după moarte (Mihail Bulgakov şi Robert Schumann fiind doar două exemple).
Dincolo de faptul că aprecierea în bani a operei sale e o impietate faţă de artist (admiţând, desigur, că sunt şi artişti care vizează în primul rând succesul material), exemplele de mai sus – primul, din domeniul sportului, următoarele, din cel al artelor – demonstrează, fără posibilitatea de a tăgădui, că orice estimare este relativă, ba chiar poate fi în totalitate greşită.
Însă nu am dat încă exemplul cu adevărat năucitor.
Recent, ”o sculptură strălucitoare din oţel inoxidabil creată de artistul american Jeff (Jeffrey) Koons în 1986 şi inspirată dintr-o jucărie gonflabilă a fost vândută pentru suma de peste 91,1 milioane de dolari, doborând recordul la licitaţie pentru o lucrare a unui artist în viaţă, potrivit AFP. Sculptura a fost vândută la o licitaţie organizată de Christie’s la New York. «Rabbit», un mulaj din oţel al unui iepure gonflabil de jucărie, a depăşit recordul stabilit de tabloul ”Portrait of an Artist (Pool with Two Figures”, al britanicului David Hockney, vândut pentru 90,3 milioane de dolari în noiembrie anul trecut, tot de Christie’s, la New York”, conform unei ştiri de pe teletextul TVR.
Nu sunt critic, pentru a evalua lucrările lui Koons, şi ştiu că este la mare modă arta abstractă sau experimentală. Dar am văzut pe internet lucrări ale sale, inclusiv faimosul iepure, şi îmi permit să afirm doar atât: probabil că 1 milion de dolari deja ar fi fost o sumă exagerată pentru lucrarea în cauză. Dacă vreun colecţionar excentric îşi permite să dea mai mult de 90 de milioane, e problema lui. E o părere personală, dar cred că am dreptul la ea.
De altfel, am mai întâlnit tablouri vândute la preţuri exorbitante care mi se par supraevaluate, de o valoare artistică discutabilă. Să fim serioşi, asta ar însemna că dacă Van Gogh sau Cezanne ar trăi astăzi, ar trebui să-şi vândă operele cu sume care nu ar încăpea în această pagină.
În concluzie, am impresia că ştiu de ce a plâns Nietzsche, în afară de interpretarea oferită de Yalom în ficţiunea sa cu caracter biografic, şi anume că era înfiorător de singur. Cred că a întrezărit viitorul…
