În acest articol mă voi referi la cel care mi-a înnobilat ani la rândul casa cu glasul său inconfundabil care radia o stare de linişte şi de echilibru chiar atunci când comenta informaţii mai grave sau total neaşteptate; dânsul se numea Paul Grigoriu. Sunt recunoscător Radiodifuziunii Române şi, în particular, postului Radio România Cultural de la care am putut prelua o serie de elemente de arhivă, valorificate în însemnările de faţă. Se poate afirma cu deplină îndreptăţire că viaţa sa a fost legată trainic şi ireversibil, timp de patru decenii, de biografia radioului public naţional.
Paul Grigoriu s-a născut în ziua de 6 martie 1945 la Bacău. În oraşul natal a efectuat studiile primare, gimnaziale şi a absolvit Liceul “George Bacovia”.
Bacăul este evocat cu un fin spirit al detaliilor semnificative în prima sa carte intitulată Anatomia unei străzi, publicată în anul 1992. Autorul descrie cu mare talent acel oraş care rămăsese la mijlocul secolului trecut o urbe patriarhală, nemodernizată, un târg moldav în adevărata accepţiune a termenului; accentul este pus în mod firesc pe Strada Armenească nr. 40, spaţiul scump al copilăriei sale, fiind prezentate personaje ale acelui trecut precum: armeanul Mardirosian, generalul Macoviţă, inginerul Riksakeivici, cizmarul de lux Botezatu, lucrătorul de la fabrica “Filderman”, Naftuli Blecher şi multe alte fiinţe umane pitoreşti care intraseră în “vizorul” copilului Paul, fiul profesorului Ioan Grigoriu.
După un an de studenţie la “Institutul Politehnic” din Braşov, el a susţinut examenul de admitere la Facultatea de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale din cadrul “Universităţii din Bucureşti”. Îmi face plăcere să semnalez o “coincidenţă bacăoană” între dânsul şi subsemnatul (este drept, unul din oraşul Bacău, iar celălalt din judeţul Bacău): în aceeaşi toamnă a anului 1964 eu deveneam student al Facultăţii de Filosofie a renumitei Universităţi. În 1969 Paul Grigoriu, ca absolvent cu specializarea în limbile franceză şi spaniolă, a fost bursier la “Université de Pau”/“Académie de Bordeaux” din Franţa. Tot atunci dânsul a fost admis prin concurs la Radiodifuziunea Română/Redacţia emisiunilor pentru străinătate, secţia franceză. El a avut după1989 importante funcţii de conducere: director general adjunct al Radiodifuziunii Române; director general interimar al Societăţii Române de Radiodifuziune.
Paul Grigoriu evoca astfel perioada iniţială a activităţii sale la Radio: “Am început să colaborez cu Radio România Actualităţi acum 40 de ani, pentru că eram complexat de ideea de a deveni profesor, de a-i învăţa pe alţii. Mi-am dat seama de asta abia în anul al V-lea de facultate când, făcând practica la un liceu din Bucureşti, am dat numai note de 2 celor care aveau doar 9 şi 10. Profesoara de la clasă m-a chemat apoi şi mi-a spus: «Eu mă străduiesc aici cu nişte oameni din cartier să-i scot la lumină, iar tu vii şi-i nenoroceşti!»… Vreun an nici nu am înţeles despre ce este vorba. Când am înţeles cu adevărat despre ce este vorba, am înnebunit. Şi am făcut-o cu pasiune. Am făcut această meserie de-am înnebunit.”.
Prezenţele sale inedite la microfonul postului Radio Vacanţa ofereau miilor de ascultători – în rândul cărora m-am aflat şi eu împreună cu membrii familiei mele în vacanţele de vară petrecute în “Staţiunea Tineretului” de la Costineşti (modernizată şi extinsă substanţial în timpul mandatului ministrului pentru problemele tineretului, Nicu Ceauşescu) – generau veritabile “sărbători sonore” de neuitat. Iată ce mărturisea peste ani Paul Grigoriu: “Am prins morbul (boala – n.n.) abia la Radio Vacanţa când am ieşit din stilul «conservă» care se practica de obicei. Atunci am înţeles ce înseamnă. Atunci m-am îndrăgostit. Acolo era altă socoteală. Structura era mai lejeră. Făceam interviuri în direct. Acolo era radio.”.
Se cuvine să menţionez un fapt: Paul Grigoriu reuşea de fiecare dată să aibă ceea ce aş putea numi “conştiinţa auditoriului”, adaptându-se cu subtilitate şi discreţie la diversitatea categoriilor de tineret, aflate pe plajă prin interviuri şi remarci pe un ton destins, uneori chiar hazliu; lipseau cu desăvârşire expresiile neurbane sau afirmaţiile ofensatoare. Comentariile sale erau însoţite de o muzică bună, inclusiv de creaţii ale unor formaţii studenţeşti şi de tineret. Cu alte cuvinte, Paul Grigoriu fusese capabil să cucerească o întreagă generaţie neomogenă, aflată în ceasuri de odihnă.
Despre prezenţa sa în emisiunile Matinalului Paul Grigoriu îşi amintea următoarele: “În 1990 când făceam Matinalul, veneam seara la 6 şi cam până la 4 dimineaţa vorbeam cu corespondenţii care, de cele mai multe ori, mă înjurau. La 4 mă bărbieream, mă schimbam şi la 5 eram în emisie. Ziua abia atunci începea. La început era infernal. Adormeam în metrou, ajungeam până la capăt, ziceau ăia că sunt alcoolic.”. Nu întâmplător am înscris în titlul acestui articol sintagma “voce inimitabilă”. Însuşi Paul Grigoriu rememorase un episod din anii tinereţii sale: “Un fost coleg, Adrian Fulea m-a întrebat: «Dom’le, cum faci de ai vocea asta? Că fumezi tot timpul, presupun că bei şi rece.». Şi eu i-am zis că îi împărtăşesc secretul meu dacă se jură pe ce are mai scump că nu spune mai departe: «Dom’le, rod coajă de lâmâie.». A rămas puţin mirat, dar după vreo două zile i-am văzut pe colegii mei mâncând coajă de lămâie. Nu avea niciun efect, dar m-au crezut.”.
Paul Grigoriu a fost, de asemenea, un talentat scriitor. Dincolo de cartea memorialistică Anatomia unei străzi, menţionată mai înainte, dânsul este autorul volumelor: Vară franceză (Un romantic la Paris); Moştenirea tinichigiului; Radio.Grafii, 1969-1989; G. de la Gugiumeni. Falsă monografie; Cutele şi cutrele memoriei, 2008-1968-2008 (volum postum, lansat la Târgul de Carte“Gaudeamus 2015” din Bucureşti). A mai scris, în colaborare cu Octavian Vintilă, două volume intitulate: Canguri la toate (despre “Jocurile Olimpice” de la Sydney) şi Dincolo de Marele Zid. Faţa văzută şi nevăzută a Olimpiadei (despre “Jocurile Olimpice” de la Beijing). Avea următoarea opinie referitoare la colegii săi de radio: “Toţi cei care lucrează în Radio au o dorinţă nemărturisită să ajungă scriitori pentru că vorba în Radio nu rămâne, este efemeră. Şi atunci ei sunt tentaţi să caute eternitatea.”.
Paul Grigoriu a primit unele premii şi distincţii ca o recunoaştere clară a rolului său important în viaţa ţării: Ordinul Naţional “Meritul Cultural” în grad de Cavaler; Ordinul Naţional “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler; Premiul Consiliului Naţional al Audiovizualului pentru întreaga activitate; Titlul de “Profesionist de excepţie”; “Cetăţean de Onoare” al Municipiului Bacău ş.a. Privind prima distincţie menţionată, dânsul afirma în nota unei fine şi inocente ironii: “Am primit recent o decoraţie de la Preşedintele României, Meritul Cultural în grad de Cavaler despre care am aflat că îmi asigură locul de veci şi ceremonie funerară cu fanfară militară. Este bine că mi-au amintit ei că va veni şi momentul ăsta. M-am asigurat!”.
Paul Grigoriu are un cuplu de “urmaşi” numiţi Paul Radu şi Jean-Luc. Cred că prezintă interes cele scrise despre fiii săi: “Am doi băieţi. Unul, mai serios, şi-a făcut o firmă de soft. Cel de-al doilea nu a ieşit încă din zona underground: are o trupă de rock creştin. El zice că e o nouă revelaţie a muzicii rock. Ar vrea să fie Eric Clapton (chitarist, solist de muzică rock şi blues, compozitor englez – n.n.), dar nu este. Pe niciunul nu am vrut să îl bag în Radio… Nu ştiu cum să fac să-mi duc băieţii la ţară, să mai iasă din Bucureşti.”. Îmi permit să le spun celor doi fii că trebuie mereu să se mândrească cu un tată care a fost o mare personalitate a radioului românesc şi a culturii media autohtone.
Jurnalistul, scriitorul, omul de radio şi creatorul de şcoală jurnalistică Paul Grigoriu a pus punct final glasului său în faţa microfoanelor în ziua de 3 aprilie 2015, în casa lui din comuna dâmboviţeană Buciumeni. Deşi dânsul nu se mai află printre noi şi s-a transformat într-o amintire, vocea care l-a definit decenii de-a rândul va continua să răsune pentru Eternitate în eterul Radioului românesc.
