Liliana Moldovan
președinte Filiala Mureș a LSR
Tema condiție umane a stat frecvent în centrul preocupărilor tematice ale poeților și gânditorilor români și străini din toate timpurile. Problema dualității ființei umane, și a contradicției dintre limitele biologice ale omului și aspirațiile sale către o existență spirituală, a găsit fertil teren de afirmare și în lirica română contemporană. Inspirat de antropologia pascaliană, Mircea Dorin Istrate, spre exemplu, a meditat în poeziile sale asupra dialecticii dintre fragilitatea și măreția omului și oglindind perfect această idee în poemul „Ființă slabă, gânditoare” stabilind că:
„Sunt o ființă gânditoare, ce înțeleg al lumii mers,
Cu toate astea sunt nimicul, cel trăitor în univers,
Mai mic ca mine-i o furnică, care mă crede Dumnezeu,
Mai mici ca ea sunt toate cele și-așa de-apururi, e mereu.” (Mircea Dorin Istrate)
Tocmai această nerezolvată contradicție, dintre limitele materiale și aspirațiile transcedentale specifice omului, devine nucleu de meditație lirică în poemul „Imn Omului”de Al. Florin Țene. În versurile d-lui Țene recunoaștem aceeași dualitate pascaliană devenită, și de această dată, subiect de inspirație lirică. Prin intermediul unor forme poetice excepționale, scriitorul clujean surprinde în manieră ermetică ruptura existențială a omului contemporan, capabil să își accepte limitele dar să le și transforme în aripi creatoare, dătătoare de sens, iubire și libertate inimaginabilă.
Ca imn dedicat capacității creatoare nelimitate a ființei umane, poemul se înscrie pe linia gândirii existențialiste propusă de Sartre și Erich Fromm, susținând, că în loc să devină victima propriilor slăbiciuni existențiale, omul deține și trebuie să pună în mișcare pârghiile necesare pentru a ieși la lumină, cucerindu-și libertatea prin forța gândirii creatoare.
„Tu ai aprins întâia lumină… tu ai îndrăznit să visezi…”- scrie poetul, referindu-se la capacitatea oamenilor de a da sens vieții, rescriindu-și destinele, depășindu-și neliniștile metafizice prin curajul de a-și imagina transcendentul și de a inventa căi de acces spre infinit.
Poezia propusă de Al. Florin Țene reflectă perfect tensiunile interioare ale omului, care se zbate între nevoia de lumină și obligația de a viețui într-o peșteră existențială dominată de umbre și inexplicabile finitudini. Autorul anunță, de asemenea, cu responsabilitate și mândrie, faptul că omul este singura ființă ce poate defini infinitul și se poate pune pe sine în „mijlocul cosmosului”.
„În tine dorm galaxiile,
în ochii tăi se oglindesc constelații necunoscute,
iar inima ta bate același ritm
cu inimile tuturor celor ce au fost
și ale tuturor celor ce vor veni.”
Indiferent de ipostazele în care se prezintă, ca, părinte, copil, savant, poet, țăran sau muncitor, omul nu își trădează măreția, ci o fructifică prin faptele vieții de zi cu zi, prin gersturi eroice, ori prin ideile și creațiile artistice care îl înalță și îi împlinesc sufletul.
„Tu ești copilul mamei care plânge,
soldatul care cade pentru o idee,
savantul care caută adevărul,
poetul care ascultă tăcerea,
țăranul care seamănă grâul,
muncitorul care înalță cetăți,
copilul care râde către cer.”
Poetul nu se referă la fiecare om ca individ finit și trecător, ci la umanitatea care „își continuă cântecul” și vibrează neobosită peste spații și vremi, asumându-și condiția de ființe muritoare, reconstruidu-și, de fiecare dată „măreția” prin creație, iubire și credință.
Întregul poem seamănă cu un expresiv discurs apologetic adresat Omului și este conceput după o structură tripartită. La început se fac referiri la geneza omului născut ca „o lacrimă dintr-o stea”, apoi, poetul invocă forța creatoare și inteligența oamenilor care „au aprins prima lumină” iar, la final, omul devine eroul „ce schimbă istoria”, „deschide cerurile” și „își ridică fruntea spre cer”. Privindu-l ca pe o forță cosmică, Al. Florin Țene îl definește ca pe o ființă triumfăroare și unică, și aduce slavă, transcrisă în memorabile versuri, tuturor indivizilor amprentați cu simbolul creației, indiferent de formele sale de manifestare.
Cu versurile „Slavă Omului care iubește!/ Slavă Omului care creează!/Slavă Omului care speră!
Slavă Omului!”// se încheie acest amplu poem care trasează o simbolică și concisă traiectorie a istoriei umanității transmițând miraculosul mesaj, că fiecare om vine pe lume cu trei scântei în suflet: scânteia divină, scânteia iubirii și pe cea a creației.
În acest context, lectura poemului devine fertilă, dacă recunoaștem faptul că această poezie trebuie privită printr-o lentilă filosofică, ce ne ajută să-l vedem pe om un doar ca pe o ființă istorică și finită, ci mai ales ca pe o „ființă gânditoare” ce se minunează în fața contradicțiile interioare și reușește să le rezolve, în mod fertil, trasformând îndoilelile în certitudini, visele în realitate și realitățile în universale bijuterii ale creației. Poemul intitulat „Imn Omului”, celebrează, așadar, noblețea și măreția omului, fragilitatea sa implacabilă dar și și forța de a-și se ridica cu evlavie ochii spre cer, pentru a primi aprobarea divină pentru a crea, a visa, a iubi și pentru a transforma lumea după măsura luminii și dorințelor sale eterne.
