Încep acest articol cu o amintire preţioasă: l-am cunoscut şi ascultat pe maestrul Ion Voicu (1923-1997) la Praga în perioada 1972-1980 când eram Secretar al “Uniunii Internaţionale a Studenţilor”; dânsul susţinuse în anul 1973 un concert în Capitala Cehoslovaciei, la renumita Sală Rudolfinum şi am avut prilejul de a participa împreună cu soţia mea pe baza biletelor cumpărate de “Ambasada României”. În articolul de faţă, am valorificat o serie de idei şi de informaţii dintr-o înregistrare din 2009 (inclusă în Arhiva de istorie orală a Radioului) a amplei declaraţii evocative a fiului acestuia, Mădălin Voicu aflat în ipostaza de memorialist sui-generis al marelui maestru.
Ion Voicu s-a născut la Bucureşti în ziua de 8 octombrie 1923; familia sa avea bogate şi îndelungate tradiţii în arta sunetelor: bunicul Nicolae Voicu fusese violoncelist, tatăl cântase la vioară şi la contrabas, iar fraţii săi au urmat, de asemenea, cariere muzicale (Marian şi Mircea – pianul, iar Gheorghe – contrabasul); Ion Voicu era văr primar al violonistului şi dirijorului Ionel Budişteanu, un nume sonor în muzica populară. Precocitatea sa artistică s-a reflectat în următoarele episoade: la vârsta de 6 ani el a început să studieze cu maeştrii Vasile Filip şi Garabet Avakian şi să cânte la vioară; în 1938, când avea 14 ani, a fost admis la “Academia Regală de Muzică” din Bucureşti, absolvind cei 7 ani de studiu care erau prevăzuţi în acea instituţie doar în 3 ani ca student al renumitului profesor George Enacovici; în 1940 el a debutat în “Orchestra Naţională Radio”, iar peste un an ca solist la “Ateneul Român”, fiind remarcat de marele muzician George Enescu care îi va acorda câteva lecţii în casa sa de la Sinaia. La concursul muzical organizat la Bucureşti de violonistul şi dirijorul Yehudi Menuhin, Ion Voicu a obţinut Premiul Naţional “Enescu-Menuhin” însoţit de prevederea de a efectua studii de specialitate în Elveţia. Devenind în 1950 solist al Orchestrei “Filarmonicii din Bucureşti”, el a plecat peste cinci ani să îşi perfecţioneze pregătirea muzicală cu maestrul David Oistrach la Conservatorul “Piotr Ilici Ceaikovski” din Moscova.
A existat o întreagă “odisee” a relaţiei dintre vioara Stradivarius şi Ion Voicu pe care o descrie astfel fiul său: “Între anii ’56 şi ’58 tata a fost student la Moscova, la clasa lui A. Polski şi, după aceea, a lui Oistrach. Ecaterina Furţeva, care era ministrul culturii din U.R.S.S. l-a auzit pe tata cântând la o audiţie cu studenţii lui Oistrach; a fost extrem de emoţionată şi, venind într-o vizită în România, doamna Furţeva s-a întâlnit cu omologul dumneaei care era Constanţa Crăciun, ministrul culturii de atunci şi i-a zis: <L-am auzit pe Ion Voicu la Moscova, este studentul lui Oistrach şi omul ăsta trebuie să aibă o vioară ca lumea, că o să fie un violonist important în toată lumea.>. Şi aşa, prin Constanţa Crăciun s-a ajuns la Gheorghe Apostol, Gheorghe Apostol la Dej şi i-au dat voie să se ducă să-şi caute o vioară în Europa. Tata a fost, a văzut nu ştiu câte viori şi, înainte să vină acasă, s-a oprit la Berna în 1956. Acolo s-a dus la Casa Werro care era o firmă importantă de lutieri, a văzut vioara, iar ăla i-a zis: <Dom’le, nu ai mata bani s-o cumperi.> şi tata i-a spus: <Uite, mai lasă-mă două zile ca să văd şi eu dacă pot.>. A dat telefon acasă, a spus cât costă, era o sumă derizorie, deci nu era o mare cantitate de bani, dar pentru România conta, era la vreo optzeci şi ceva de mii de franci elveţieni. Şi i-au trimis banii, tata s-a dus şi a cumpărat-o, a venit cu ea acasă; vioara se cheamă Stradivarius Elder-Ion Voicu. Pentru că Elder a fost primul proprietar şi Ion Voicu al doilea. Tata a cântat cu vioara Pollak până în anii ’58-’59. Cânta în paralel şi pe Stradivarius după ce l-a luat, dar el a trebuit să se înveţe pe noua vioară, pentru că Stradivarius-ul era cu un centimetru şi jumătate mai mic ca instrument, pasul era altfel şi o vioară Stradivarius are nişte secrete pe care trebuie să i le descoperi, e ca un labirint: să-i aranjezi popul, să-i aranjezi căluşul, să vezi cum e trăsătura, cu ce corzi merge mai bine şi asta a durat vreo doi ani; abia după doi ani, tata a abandonat Pollak-ul şi a cântat numai cu Stradivarius.”.
Istoria celebrului instrument a continuat: la 7 septembrie 1956 “Ministerul Culturii” şi maestrul Ion Voicu au încheiat un contract de comodat care avea ca obiect darea în folosinţă a acelei viori; între anii 1984 şi 1985 vioara a fost confiscată şi trimisă spre păstrare la “Muzeul Naţional de Artă” din Bucureşti; după 1989 vioara a fost returnată maestrului, rămânându-i în folosinţa sa până la sfârşitul vieţii; după decesul acestuia la 24 februarie 1997, vioara a fost restituită “Ministerului Culturii” şi ulterior încredinţată tânărului violonist Alexandru Tomescu care a folosit-o la diverse concerte apreciate de publicul român.
În cei 55 de ani de carieră artistică, maestrul Ion Voicu a susţinut numeroase concerte în întreaga lume. Turneele sale s-au înscris sub auspiciile unor aprecieri ale reputaţilor critici muzicali de pretutindeni: *“Ion Voicu este unul din primii cinci violonişti ai lumii.”; *“Ion Voicu has magic in his fingers and his bow.”; *“Sa téchnique est éblouissante et sa sonorité charmeuse.”; *“Ion Voicu se situe sur le plan des plus grands maîtres du violon”; *“Ion Voicu – a lesson of violonistic art.”; *“Ion Voicu was triumphal.”. Muzicologi de prestigiu de pe toate meridianele au evidenţiat un ansamblu de calităţi ale renumitului artist român: prezenţa scenică impozantă şi sobră; virtuozitatea excepţională în interpretarea operelor lui Bach, Enescu, Jora, Prokofiev şi Ravel, violonistica spectaculoasă şi strălucitoare, radiind deplină claritate – de la acurateţea intonaţiei şi articulaţiei până la viziunea stilistică şi construcţia formală, arhitecturală; aşa-numitul “sunet Voicu” care este intens, transmiţător al unei tensiuni expresive, marcat de vibrato-ul său febril şi inconfundabil. “Joaca, – spunea dânsul într-un interviu – plăcerea de a însufleţi lemnul mort cu patru strune a devenit muncă, multă muncă îndârjită. Ore în şir de exersare pentru o simplă apogiatură (ornament melodic ce precede sunetul principal la interval de secundă – n.n.). Zile la rând pentru un tril. Fără chin, frumuseţea nu se naşte!”.
Maestrul Ion Voicu a desfăşurat o activitate didactică în cadrul unor prestigioase instituţii culturale europene printre care Academia Internaţională “Mozart” de la Salzburg şi “Academia Internaţională “Menuhin” de la Gstaad/Cantonul Berna. De asemenea, dânsul a fost numit vicepreşedinte al Concursului Internaţional “Ceaikovski” şi membru în juriile multor competiţii internaţionale printre care: Concursul Internaţional “Bach”, Concursul Internaţional “Sibelius”, Concursul Internaţional “Carl Flesch”, Concursul Folkstone “Menuhin” ş.a. Ion Voicu a fost membru al Societăţii Academice Franceze “Arts, Sciences, Lettres”, membru al Consiliului U.N.I.C.E.F., membru al Consiliului Consultativ Artistic al Fundaţiei “Henryk Szering”. În septembrie 1995 el a înfiinţat “Ion Voicu International Foundation” care are ca obiective principale formarea şi susţinerea unor tinere talente din domeniul muzicii. Marele nostru muzician a primit de-a lungul anilor multe premii şi distincţii precum: Artist al Poporului; Medalia de Aur a “Academiei Franceze”; Premiul “Academiei Române”; Diploma de Onoare a Fundaţiei “Eugène Ysaÿe”; Premiul de Excelenţă al Uniunii Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor din România.
Sunt lăudabile acţiunile întreprinse de Mădălin Voicu de a menţine vie amintirea Maestrului. Evoc, în acest sens, concertul din 20 ianuarie 2017, la împlinirea a două decenii de la trecerea în nefiinţă a lui Ion Voicu; atunci fiul său a dirijat “Orchestra Naţională Radio” (primul ansamblu alături de care cântase Ion Voicu), interpretând uvertura operei Wilhelm Tell de Giacomo Rossini şi Simfonia nr. 4 în la major op. 90, Italiana de Felix Mendelsohn; Alexandru Tomescu a cântat la vioara Stradivarius-Elder Voicu Concertul nr. 5 în la major pentru vioară şi orchestră, KV 219 de Mozart.
