S-a născut la 11 octombrie 1929 în comuna Oituz din judeţul Bacău. Copilăria şi-a petrecut-o în casa parohială ce fusese construită de bunicul său preot. A rămas fără tatăl de profesie pilot care dispăruse într-un accident de avion. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Olga s-a adăpostit împreună cu mama ei la o mănăstire de maici. A urmat studiile la “Institutul de Teatru” din Bucureşti pe care l-a absolvit în anul 1951. Olga Tudorache îşi amintea de drasticele exerciţii de dicţie, făcute sub îndrumarea exigentă a Mărioarei Voiculescu. Calităţi precum disciplina autoimpusă încă din anii studenţiei, cultul rigorii, capacitatea reflexivă au transformat-o într-o redutabilă actriţă, după absolvirea studiilor universitare, la “Teatrul Tineretului” din Bucureşti unde a stat până în 1966 când această instituţie artistică a fuzionat cu “Teatrul Nottara”; apoi a activat la “Teatrul Mic” la care a rămas până în anul 1978. După aceea Olga Tudorache a jucat la “Teatrul Naţional” din Bucureşti, “Teatrul Naţional” din Craiova şi “Teatrul Metropolis” din Capitală.
În anul 1976 a devenit conferenţiar universitar la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “Ion Luca Caragiale” din Bucureşti, iar din anul 1990 a fost profesor universitar la Catedra de Actorie până la pensionarea sa în anul 1997; retragerea ei efectivă din învăţământ a avut loc în anul 2000. Am găsit, într-o evocare a unei foste studente, această apreciere la adresa Olgăi Tudorache: “În aproape un sfert de secol de profesorat dânsa a creat individualităţi, a domolit rebeli, dar numai atât cât să-i facă să-şi găsească vocea proprie, a provocat timizi, dar numai atât cât să-i scoată din carapace, a propovăduit disciplina şi rigurozitatea primordiale în actorie cu o remarcabilă rezistenţă.”.
Marea artistă de dramă a interpretat numeroase roluri memorabile cum ar fi: Edith din David Copperfield de Charles Dickens; Maşa din Cadavrul viu de Lev Tolstoi; Antigona din tragedia omonimă a lui Sofocle; Ducesa de Gloucester din Richard al II-lea de William Shakespeare; Lona Hessel din Stâlpii societăţii de Henric Ibsen; Kitty Warren din Profesiunea Doamnei Warren de George Bernard Shaw; Maria Vasilievna din Unchiul Vania de Anton P. Cehov; Fräulein din Gaiţele de Alexandru Kiriţescu; Vitoria Lipan din Baltagul de Mihail Sadoveanu; Beatrice din Efectul razelor gamma asupra anemonelor de Paul Zindel. Ultimele sale roluri au fost cele din piesele Anei Maria Bamberger, Portretul doamnei T. la “Teatrul Mic” şi Peşte cu mazăre la Teatrul “Metropolis” (unde a semnat si regia) din Bucureşti.
Dintre filmele în care a jucat menţionez: Directorul nostru/1955; Haiducii /1960; Tudor/1962; Răpirea fecioarelor/1967; Răzbunarea haiducilor/1968; Mihai Viteazul/1970; Bietul Ioanide/1979; Domnişoara Aurica/1986; Tusea şi junghiul/1990; Drumul câinilor/1991.
De asemenea, în teatrul de televiziune Olga Tudorache a realizat compoziţii remarcabile. Iată câteva exemple: Nunta însângerată şi Casa Bernardei Alba de Federico Garcia Lorca; Vlaicu Vodă de Alexandru Davila; Neînţelegerea de Albert Camus; Galy Gay de Bertolt Brecht; Năpasta de Ion Luca Caragiale; Macbeth de William Shakespeare; Hedda Gabler de Henrik Ibsen.
Olga Tudorache a primit numeroase premii, titluri şi distincţii. Printre acestea sunt: Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Mare Ofiţer; Decoraţia Regală “Nihil Sine Deo”; Diploma “Opera Omnia” din partea Uniunii Cineaştilor din România; Diploma “Artistă de onoare a filmului românesc”; “Premiul de Excelenţă” al Centrului Naţional al Cinematografiei; Titlul de “Cetăţean de Onoare al Municipiului Bucureşti”; “Doctor Honoris Causa” al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică.
Olga Tudorache s-a căsătorit, când avea 31 de ani, cu actorul Cristea Avram (1931-1989) cu care a jucat în piesa Antonio şi Cleopatra la Teatrul “Nottara” din Bucureşti. Căsnicia lor nu a durat decât şase ani, până în 1966 când acesta a plecat în Franţa alături de actriţa Marina Vlady care venise în România pentru a filma în pelicula după piesa Steaua fără nume de Mihail Sebastian. De atunci până în 1970 Olga Tudorache a jucat numai pe scenă unde purta peruci care ascundeau părul ei bogat; se spune că astfel ea îşi camufla părul alb (albise complet chiar în noaptea în care Cristea Avram o părăsise pentru totdeauna). Rodul iubirii lor a fost fiul Alexandru Avram despre care dânsa povestea următoarele: “Cel mai mare succes din viaţa mea, cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viaţa mea este băiatul pe care l-am avut cu actorul Cristea Avram. Şi aici am avut noroc. Eu nici n-am ştiut când a trecut prin şcoală şi el a fost mereu şef de promoţie. Sunt minunaţi amândoi: şi el, şi nepotul meu, fiul lui. Succesele cele mai mari le-am avut în viaţă, nu pe scenă.”.
Mi-am notat câteva cugetări şi destăinuiri purtând semnătura Olgăi Tudorache: *“Actorul este, pentru el şi pentru ceilalţi, un fel de tunel al timpului. Se transportă pe el şi pe martorii lui, adică pe spectatori, într-un alt timp.”; *“Teatrul este oglinda vremurilor sau tiparul lor – după cum sună, în diverse traduceri, celebrul citat shakespearean: actorii sunt cronica vie şi prescurtată a vremurilor.”; *“Raportul dintre teatru şi viaţă este cel dintre conştiinţă şi existenţă, la un mod de a semnifica ce s-ar cere analizat în detalii şi în care ontologicul şi esteticul intră într-o relaţie insolită. Scena este o lume în egală măsură în care lumea întreagă este o scenă.”; *“Cele mai fericite momente sunt acelea din repetiţii când începe să se coacă personajul. Când premiera a avut loc şi s-a tras cortina şi te dezbraci de personaj şi intri în hainele tale, nu eşti fericit. Deloc. Cred că arareori un actor care şi-a făcut treaba cum trebuie pleacă fericit acasă după premieră.”; *“Mie, oricum, scena mi-a dat posibilitatea să exist în toată puterea mea. Scena m-a transformat într-un fel de – ca să mă exprim foarte la îndemână – burlan, un instrument prin care circulă un şuvoi de energie care altfel nu ştiu pe unde ar fi scăpat. Pentru că, în momentul în care nu mai curge nimic prin el, rămâne gol, gol, gol.”; *“Te urci pe scenă, te arăţi în spatele unui personaj, al unui text şi capeţi forţă. Birlic! În viaţă era trist, n-avea haz, n-avea replică, stătea închis în cojiţa lui; dacă îl întâlneai la o petrecere, nici nu-l vedeai, era absent. Aşa era şi Timică. George Constantin era un timid. Inaccesibili în viaţă, ciufuţi, morocănoşi, şterşi. Şi pe scenă…”; *“Nu sunt o stâncă ce nu poate fi clintită, rece, lucidă cum par. Nenorocirea este că nu sunt cum par şi că foarte repede omul îşi dă seama de asta. Aspectul exterior mi se trage – cred – din faptul că am fost şi am rămas o mare timidă. De aici, felul meu de a mă purta faţă de interlocutor; de aici, senzaţia de inaccesibil.”.
Într-un articol intitulat Actorul – creatorul timpului său, publicat în revista Teatrul Olga Tudorache scria: “Actorul este o prezenţă dublă (ca şi spectatorul, de altfel, pe durata reprezentaţiei) sau, mai exact, o prezenţă constituită simultan în timpul obiectiv, arătat de ceasornic şi în cel subiectiv, măsurat de ritmul acţiunii lui, timp care poate fi comprimat sau dilatat faţă de cel real. Nenumăraţi sunt aceia care povestesc că Stanislavski (Konstantin Stanislavski, 1863-1938, un regizor şi teoretician rus al teatrului – n.n.) obişnuia să-i privească stăruitor pe actori la ieşirea din scenă pentru a putea contempla momentul în care în ei se îmbinau două personalităţi: aceea a actorului-actor şi aceea a actorului-rol. Personal, am convingerea că ochiul maestrului mai sesiza ceva: <schimbarea vitezelor>, dacă îmi este îngăduit să mă exprim astfel, adică trecerea, aş spune chiar căderea din timpul subiectiv în cel obiectiv. Legat de aceasta, am putea citi tema noastră şi ad litteram: actorul creator al timpului său, adică acela care-şi creează singur timpul în care se mişcă, măsurându-l cu pulsul propriei sale mişcări.”.
Marea actriţă Olga Tudorache s-a stins din viaţă în noaptea de 17/18 octombrie 2017 pe patul unui spital din Capitală, lăsând în urma ei o îndelungată carieră pusă sub semnul talentului inegalabil şi al seriozităţii profesionale desăvârşite.
