În ce măsură scurt-metrajele reușesc să capteze atenția cinefilului și, mai ales, să îi transmită mesajul adecvat? Câte se pot spune, cinematografic vorbind, în mai puțin de 20 de minute? Se pare că multe.
De la capodopere clasice precum La jetée sau Entr’acte până la realizări moderne, scurt-metrajul a oferit, sub bagheta adecvată, întotdeauna surprize dintre cele mai plăcute.
Astăzi ne vom opri asupra Vinil Verde (eng. Green Vinyl) – (2005), un scurt-metraj brazilian realizat din cadre succesive îmbinând sensibilitatea artistică și duritatea unui mesaj-avertisment, care sondează abisurile motivației umane și tema tabu-ului.
Green Vinyl are drept cadru un apartament din Recife (Brazilia), unde locuiau o mamă (Veronica Alves) împreună cu fiica sa adolescentă (Gabriela Souza).
După imaginile încărcate de afecțiune maternă, povestea trece la un alt nivel: mama îi oferă fiicei (care ne fusese prezentată anterior într-o succesiune de cadre fotografice care o surprindeau în cele mai variate ipostaze) un cadou inedit: o cutie veche plină cu viniluri. (De altfel, întregul scurt-metraj este conceput într-un mod original ca formă, o succesiune de cadre foto, având legătură între ele. Apropiate ca timp și totuși, cumva, ieșind în afara timpului. Totul, pe fundalul unei voci grave și aproape impersonale a naratorului – Ivan Soares -, care nu face altceva decât să spună povestea care… trebuia spusă).
Plăcile conțineau cântece pentru copii.
Fata avea voie să le asculte pe toate, în afară de vinilul verde.
Inevitabil, curiozitatea o va împinge să asculte tocmai acel vinil, iar consecințele nu vor întârzia să apară: o serie de întâmplări nefaste se va abate asupra micuței lor familii.
Nici dorința de pe patul de moarte a mamei (tot o interdicție, de a nu purta mănuși verzi) nu va fi ascultată de fiica rebelă.
Brusc, are loc un salt peste timp: naratorul ne spune că ”mai târziu, fata s-a îndrăgostit și a dat naștere la două fiice, cărora le-a transmis aspirațiile și temerile sale”, fără a se explica precis ce s-a întâmplat mai departe.
Dar se poate deduce că povestea s-a pepetuat, în sensul că tentațiile și încălcarea tabu-urilor vor continua atât timp cât va exista specia omenească.
Regizorul Kleber Mendonça Filho alege o temă extrem de ofertantă, deși nu una nouă: aceea a tabu-ului, a fascinației interzisului.
Începând cu povestea biblică a lui Adam și a Evei și continuând cu basmele vechi populare și legendele, mitul ”fructului oprit” sau al ”tabu-ului” s-a perpetuat de-a lungul secolelor și a fascinat generații de creatori (dar și de consumatori) de artă. Parcă nimic nu este mai previzibil (și totuși, cu urmări care pot fi dintre cele mai neașteptate) decât tentația omului, fie el adult sau copil, de a trece bariera, de a încălca recomandarea, chiar dacă aceasta este făcută cu cele mai bune intenții.
Curiozitatea omenească ar putea fi un instinct la fel de puternic precum cel de supraviețuire sau de reproducere.
Îmbinând sensibilitatea artistică și duritatea unui mesaj-avertisment, cineastul brazilian reușește să creeze un mic basm animat, în care au loc atât cadrele inocente cât și nuanțele horror, în care goticul și fantasticul fac casă bună pentru a transmite privitorului o poveste cu o morală veche de când lumea, într-o succesiune originală de cadre și de stări în care teama alternează cu liniștea, în care suspansul se face simțit în doza necesară unui periplu cinematografic aparte.
Pelicula este o adaptare liberă după o poveste populară rusă.
