de Al. Florin ȚENE
Există momente în istoria unui popor în care zgomotul armelor nu înseamnă sfârșitul războiului, ci începutul unei alte forme de confruntare. Uneori, după ce tunurile amuțesc, rămân șenilele. Ele trec peste drumuri, peste piețe, peste granițe și, uneori, peste destine.
Piesa de teatru „Șenilele tăcerii” se așază în această zonă dureroasă a istoriei României, urmărind anii 1944–1954, o perioadă în care țara a trecut de la război la ocupație, de la speranța libertății la instaurarea unui regim politic care a modificat profund instituțiile, societatea și destinul oamenilor. Acțiunea se desfășoară în spații simbolice și reale – Palatul Regal, universități, sate, biserici, familii și închisori –, acolo unde istoria mare se întâlnește cu suferința omului simplu.
Titlul piesei este, în același timp, metaforă și avertisment. Șenilele sunt imaginea forței militare care înaintează fără să întrebe, iar tăcerea este ceea ce rămâne după trecerea lor: frica, cenzura, arestarea, despărțirea familiilor, dispariția vocilor incomode și nevoia oamenilor de a-și ascunde gândurile.
Dar tăcerea nu înseamnă întotdeauna uitare.
În această piesă, memoria devine un personaj nevăzut. Ea circulă de la o generație la alta, printr-o scrisoare păstrată într-un sertar, printr-o fotografie, printr-o carte ascunsă, printr-o rugăciune spusă în șoaptă sau prin numele unui om care refuză să fie șters din istorie.
„Șenilele tăcerii” nu este numai o reconstituire teatrală a unor evenimente istorice. Este și o meditație asupra libertății și asupra prețului pe care oamenii îl plătesc atunci când libertatea este înlocuită de frică. În paginile piesei apar Regele Mihai I, Regina-Mamă Elena, Ion Antonescu, Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Lucrețiu Pătrășcanu și Iuliu Maniu, alături de personaje colective și simbolice: muncitorul, țăranul, intelectualul, profesorul, studentul, preotul, episcopul, mama și copilul.
Prin această galerie de personaje, autorul încearcă să pună față în față puterea și omul, ideologia și conștiința, ordinul și libertatea, frica și credința.
Un loc aparte îl ocupă 30 decembrie 1947, momentul abdicării Regelui Mihai și al închiderii unei epoci. În piesă, plecarea Regelui nu este tratată doar ca un act politic, ci și ca o despărțire simbolică de o anumită Românie.
La fel de important este destinul lui Lucrețiu Pătrășcanu, personaj care devine în piesă expresia conflictului dintre convingerea politică și conștiința individuală. Ancheta, procesul și condamnarea sa aduc în prim-plan problema adevărului într-un sistem în care verdictul poate fi hotărât înaintea judecății.
O altă pagină dramatică este dedicată Bisericii Greco-Catolice, desființării ei în 1948 și arestării episcopilor și a numeroși preoți. În această parte a piesei, credința este prezentată nu doar ca practică religioasă, ci ca formă de rezistență interioară. Replica „Credința nu este o instituție pe care o închideți cu cheia” concentrează una dintre ideile centrale ale acestei secvențe dramatice.
În închisoare, omul rămâne aparent fără putere. I se poate lua libertatea, i se poate lua numele, i se poate lua timpul. Dar există ceva ce puterea nu poate controla în întregime: memoria, credința și demnitatea.
De aceea, în finalul piesei, vocile celor dispăruți se întâlnesc cu vocea copilului. Copilul întreabă: „De ce?”, iar răspunsul este simplu și profund: „Ca să știi.”
Aceasta este, poate, adevărata rațiune a acestei piese.
Nu pentru a provoca ură.
Nu pentru a cere răzbunare.
Ci pentru a păstra memoria.
Istoria nu poate fi schimbată, dar poate fi înțeleasă. Iar o societate care își cunoaște trecutul are șansa de a recunoaște mai repede semnele prin care libertatea este amenințată.
În „Șenilele tăcerii”, Corul Memoriei devine vocea colectivă a celor care au văzut și au tăcut, a celor care au suferit și au supraviețuit, dar și a celor care au transmis mai departe ceea ce trebuia păstrat. Încă din prolog, corul anunță traseul dramatic al piesei: după război vin șenilele, după șenile vin ordinele, după ordine vin arestările, iar după arestări vine tăcerea.
Dar piesa nu se încheie în tăcere.
Se încheie cu o carte deschisă în mâinile unui copil.
Este imaginea speranței că memoria poate supraviețui. Cartea trece din mâna unei generații în mâna alteia, iar întrebarea copilului transformă trecutul într-o responsabilitate a prezentului.
„Șenilele tăcerii” este, astfel, o piesă despre oameni care au fost puși în fața unor alegeri imposibile, despre cei care au cedat, despre cei care au rezistat și despre cei care au încercat să păstreze în ei o fărâmă de libertate.
Este o piesă despre România.
Dar, mai ales, este o piesă despre memorie.
Pentru că memoria nu este doar amintirea trecutului.
Memoria este apărarea adevărului împotriva uitării.
Iar când, la sfârșitul spectacolului, zgomotul șenilelor se stinge și rămâne doar lumina asupra unei cărți, teatrul își rostește ultima întrebare: ce vom face noi cu ceea ce am aflat?
Răspunsul aparține fiecărui spectator.
Să nu uităm.
Nu pentru a trăi în trecut, ci pentru ca trecutul să nu se repete.
