A plecat măicuţa…
A plecat măicuţa casa e pustie
poarta e legată cu un lanţ de fier
în grădină-s singuri butucii de vie
cumpăna fîntînii scîrţîie de ger.
Nu-i mai umblă paşii prin ogradă
nu mai strînge neaua cu lopata
nu mai iese-n prag ca să ne vadă
pe pridvor s-a stins, demult, muşcata..
Trist, Grivei, rămas lăngă căsuţă
c-a murit stăpîna lui cea bună
nu mai umblă noaptea pe uliţă
latră, lung, sfîşietor, la Lună.
Şi cum stau, aşa, privind grădina
şi ograda care-i proaspăt ninsă
mama iese-n prag, face cu mîna
şi-n pridvor muşcata e aprinsă.
Bătrâna doamnă cu sclipici
Cu viaţa-i ca o zi de post
priveşte-n juru-I fără rost
şi are un fel de… tremurici.
A fost o doamnă cu renume
Acuma este o frunză-n vânt
rătăcitoare pe pământ
şi nimeni n-o strigă pe nume.
Şi umblă, aşa, ca o nălucă
iar tinereţea-i e departe
nu se mai teme de moarte
uitând acasă să se ducă.
Doamna noastră cu sclipici
se-ntinde-n iarba de pe jos
visează atâta de frumos
şi s-a oprit din… tremurici.
A fost o doamnă cu sclipici…
Bătrâna şi căţelul
Stă pe bancă-n parc bătrâna
lângă ea cu un căţel
tot ce i-a rămas pe lume
este acest sufleţel…
Se gândeşte la trecut
anii nu poate să-i schimbe
iar căţelul lângă ea
sare-n sus şi face tumbe…
Are doi bani în batistă
cumpără cu ei o pâine
din care mănâncă ea
ce rămâne dă la câine…
Şi se bucură căţelul
dând din coadă a bucurie
cine o să moară primul
niciodată nu se ştie…
Dar acum bătrâna noastră-i
fericită peste poate
împărţind cu acest căţel
marea ei singurătate…
Cheia Bătrânei
Stă bătrâna gârbovită
pe o bancă sub un tei,
toate tristeţile lumii
sunt ascunse-n ochii ei.
Se gândeşte neîncetat
la căsuţa ei umilă
ce i-au vândut-o copiii
ca să-şi construiască vilă.
Dar în vilă n-are loc,
i-au făcut lângă grădină
cămăruţă cu un geam
să privească spre lumină.
Căci copii-s ocupaţi
se plimbă în jos şi-n sus.
Merg chiar la Biserică
Să-L slăvească pe Iisus.
“Fii, măicuţă mulţumită
să ne-ajuţi pe fiecare!
Cine astăzi ţi-ar mai da
farfuria cu mâncare?
Că dacă ai îmbătrânit
nu este a noastră vina,
vila se-ntreţine greu
vrem să schimbăm şi maşina.!”
În clipele de răgaz
ascunzând o cheie-n mână,
se îndreaptă către casa
unde a fost, cândva, stăpână.
Numai cheia i-a rămas
că în rest toate sunt duse,
casă, tinereţe, soţ,
sunt durerile-i nespuse.
Lung priveşte printre gard
şi îşi vede viaţa toată,
simţind cum din ce în ce
de puteri este lăsată.
Însă, într-o dimineaţă,
au găsit lângă grădină,
moartă, pe bătrâna mamă,
tot strângând o cheie-n mână.
Această poezie a primit Premiul I
la Concursul Internaţional de Poezie STARPRESS, 2012.
Mama
Mi-e dor de tine mamă şi aş vrea
să fii, acum, când plouă, lângă mine,
s-alungi tristeţea de pe fruntea mea
aşa cum o făceai, fiind cu tine.
Să mergem după lemne amândouă,
acolo, în pădurile umbroase,
să culegem şi ciuperci şi flori
şi să ne-ntoarcem, seara, bucuroase.
S-aprindem focul din surcele-n tindă
fierbând o mămăligă pentru lapte
eu să alerg, voioasă-ntr-un picior
pe lângă focul scânteind în noapte…
Dar unde eşti? Te caut tot mereu,
iar în grădină mai este câte o floare,
fac un buchet, pornesc spre cimitir,
să îţi aprind, cu lacrimi, lumânare.
Titina Nica Ţene
Pe aproape e Crăciunul
Parcă-i primăvară, Doamne,
iar pe-aproape e Crăciunul,
caut anii tinereţii
şi nu mai găsesc niciunul.
Umedă îmi e privirea,
mângâi creanga de copac
mi-o imaginez în floare
înghit lacrima şi tac.
Şi e, totuşi, iarnă, Doamne,
într-un decembrie rebel
ce nu vrea să intre-n schema
iernii acesteia, de fel.
Câte ierni şi câte toamne
au trecut, nici nu mai ştiu,
doar atâta simt eu, Doamne,
că mi s-a făcut târziu.
Case frumoase şi triste…
Case frumoase şi triste,
pe dealuri împrăştiate,
nimeni nu vă locuieşte,
sunteţi case-nsingurate…
Pe dealuri împrăştiate,
case frumoase şi triste,
mai că-mi vine, când vă văd,
să-mi vărs lacrima-n batiste…
In voi nu e sărbătoare,
nu vă vin colindători,
căci, cei ce v-au construit,
sunt plecaţi în alte ţări…
Puteau găsi bucurii,
chiar aici, la ei acasă,
cum că ar sta cu toţi cei dragi,
adunaţi la aceeaşi masă…
Cum că ar asculta cucul,
în pădurea înverzită,
admirând pe sub copaci,
vioreaua înflorită…
Căci averea pe pământ,
nu are nicio valoare,
omul se duce sărac,
dincolo, atunci când moare..
Nu mai chinuiţi copiii,
care plâng rămaşi în ţară!
Niciodată nu uitaţi:
Ei sunt singura Comoară…
Ce dimineaţă, Doamne…
Ce dimineaţă, Doamne şi ce zori!
Privirile cu toamnă se-nconjoară
şi simt tristeţe adâncă deseori
când florile se pregătesc să moară…
Şi curge timpul, se subţiază aţa,
doar Someşul rămâne veşnic viu
şi trece, aşa, pe nesimţite viaţa
şi simt deja că-mi este prea târziu…
Suflet rătăcit
M-am întors acasă pe un drum de ţară
şi-am stat de vorbă cu pădurea
mi-a spus cum cucul cântă în fiecare vară
de când eu am plecat aiurea
Am croit cărare prin boabe de rouă
şi m-au copleşit aducerile-aminte
razele de soare au spart pădurea în două
şi mi-am spus atunci:totu-i ca-nainte!
Am trecut tăcută pe sub merii-n floare
ce mi-au nins cărarea semn de bun venit
ziua-ntreagă,parcă,era o-ntrebare:
ai venit acasă suflet rătăcit?
Zădărnicie
In casa aceasta a locuit un om,
avea în grădină flori și roșii
si dmineața îl trezeau cocoșii,
iar fructele le lua direct din pom!
Mai avea-n grădină și un gutui,
le admiram și iarna când treceam,
cum stăteau înșiruite-n geam,
galbene cu puful ca de pui…
Acolo, lăngă casă, avea o vie,
cu struguri albi și tămâioși,
cum nu se poate mai gustoși,
iar viața îi părea o veșnicie…
Prin curte îi zburdau nepoții,
din prispă îi privea cu bucurie,
în jur era tot veselie,
dar, anii au fugit ca …hoții.
Acum n-ai ce să mai admiri,
omul a plecat, de mult, spre stele,
lăsând aicea toate cele
și un crâmpei de amintiri,
care… vor dispărea și ele…
Zădărnicie
In casa aceasta a locuit un om,
avea în grădină flori și roșii
si dmineața îl trezeau cocoșii,
iar fructele le lua direct din pom!
Mai avea-n grădină și un gutui,
le admiram și iarna când treceam,
cum stăteau înșiruite-n geam,
galbene cu puful ca de pui…
Acolo, lăngă casă, avea o vie,
cu struguri albi și tămâioși,
cum nu se poate mai gustoși,
iar viața îi părea o veșnicie…
Prin curte îi zburdau nepoții,
din prispă îi privea cu bucurie,
în jur era tot veselie,
dar, anii au fugit ca …hoții.
Acum n-ai ce să mai admiri,
omul a plecat, de mult, spre stele,
lăsând aicea toate cele
și un crâmpei de amintiri,
care… vor dispărea și ele…
Trecurăm pragul…
Suntem atât de singuri pe pământ,
Ne aplecăm ca salcia pe ape,
Haina moarte e tot mai aproape,
Iar vorbele ni-s pulbere în vânt…
Si ne târâm, încet, ținuți de un baston,
Suntem un tată, sau poate o mamă,
Dar nimenea nu ne mai bagă-n seamă,
Ne înconjoară ziduri de beton…
Noi pe pământ nu mai avem un rost,
Ce-a trebuit să facem am făcut,
Ne doare că prea iute a trecut
Si nu putem să fim precum am fost…
Nu ne mai încântă azi un răsărit,
Ne deranjează razele de soare,
Nu mai simțim nici corpul care doare,
Iar sufletul ni-e tot mai răvășit…
Ne ținem, strâns, de mână, cu tot dragul,,
Lăsând în urmă vise și amintiri,
Pe care le-am clădit din ce te miri
Si, curajoși, trecurăm iarăși pragul…
Titina Nica Țene