Colibri, de Garret Groenveld, un spectacol cu Daniel Popa şi Irina Margareta Nistor, în regia şi scenografia lui Daniel Popa, o producție Doctor’s Studio, în colaborare cu Teatrul LUNI de la Green Hours, este o piesă tragicomică cu un mesaj amar, pe care cred că toţi trebuie să-l receptăm în aceste momente.
Deloc întâmplător, amuzant sau (poate) mai puţin, în prima scenă funcţionarul se aşază la o masă în care în prim-plan putem zări deviza ”O viaţă mai bună”.
”Vă mulţumesc pentru că aţi venit. Timpul dvs. este atât de preţios (…) Ştiţi de ce aţi venit, de ce sunteţi aici? Nu? N-aţi citit fluturaşul bine”, continuă seria ironiilor mascate sau a replicilor pe care le-am putea auzi într-o lume ”gri” (ca să nu spunem neagră), o lume în care, de fapt, chiar trăim.
Comedia propusă de realizatori (ecranizare după Garret Jon Groenveld, poet şi autor de piese de teatru din San Francisco, care a studiat la Universităţile din Houston şi din San Francisco, autor şi al pieselor Missives şi The Hummingbirds) oferă un umor de bună calitate, un text acid şi imprevizibil.
Aflăm că personajul din sală, dl Verdeş, era un şomer în căutarea, evident, a unui loc de muncă.
Sub aparenţa unui interes maxim pentru cel din faţa lui, mascat sub o serie de expresii pompoase şi involuntar hilare, cel care îi ia interviul declanşează o serie de dialoguri absurde.
”Veţi lustrui poduri suspendate”, vine verdictul agentului de la biroul de şomaj.
Cavalcada intervievărilor ce frizează absurdul continuă, iar din dialogurile (în fapt, aproape monologurile) inspectorului de la forţa de muncă deducem că… nimic nu e imposibil, într-o societate aflată în degringoladă şi dominată de legi ridicole.
Suntem, fiecare dintre noi, un nume într-un catastif, iar pentru a putea supravieţui trebuie să urmăm reguli kafkiene.
Suntem prea mici pentru o societate care striveşte?
”Există un motiv pentru care nu ştim nici cum ne cheamă”. ”Da, discreţia totală”, vine replica ce ilustrează perfect comicul de situaţie care stă la baza întregii piese.
Piesa are un umor fin, de foarte bună calitate, nimic trivial sau grosier şi, mai ales în condiţiile dramatice ale existenţei contemporane, sunt convins că publicul de toate vârstele (şi meseriile!) are nevoie să se deconecteze, dar şi să rămână puţin pe gânduri cu privire la epoca pe care o traversăm.
Pe măsură ce se apropie de final, piesa capătă accente dramatice, chiar tragice, iar funcţionarul care a susţinut tot recitalul înţelegem că era o mică piesă într-un angrenaj uriaş, iar problemele sale şi ale apropiaţilor sunt ale tuturor.
Suntem prea mici pentru o societate care striveşte – şi totuşi încă mai putem fi umani, încă a mai rămas un loc pentru personalitate şi sentimente.
Viitorul pare sumbru, însă noi, ca oameni, îl determinăm şi, ca atare, îl mai putem schimba cât încă nu este prea târziu.
Piesa poate fi vizionată pe portalul TIFF Unlimited.
