Am avut privilegiul de a admira, ani la rând, talentul excepţional al marelui actor pe scenele unor teatre şi pe ecranele unor cinematografe bucureştene, cât şi pe micile ecrane ale televizoarelor.
George Constantin s-a născut în ziua de 3 mai 1933 la Bucureşti într-o familie modestă: tatăl era şofer la “Fabrica de Ţigarete”, iar mama era casnică; la început familia sa a locuit într-o “casă de serviciu” din Cartierul Regie, iar după moartea prematură a tatălui lui, familia s-a mutat în Cartierul Ghencea. Destinul i-a rezervat prima întâlnire cu teatrul în 1949 când a venit la şcoala profesională de pe lângă “Întreprinderea de Construcţii de Avioane” din Bucureşti unde se înscrisese tânărul George, cu scopul de a identifica talente tinere pentru o trupă teatrală de amatori, profesoara Ella Butffy de la fostul pension “Elena Doamna”; aceasta l-a descoperit pe George Constantin care juca în rolul lui Tipătescu din piesa O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale şi astfel începea drumul viitorului mare actor către lumea scenei. Iată cum evoca dânsul anii tinereţii în interviul realizat de criticul de artă Eugen Comarnescu în mai 1993 şi publicat în ziarul Libertatea sub genericul Confesiunile unui mare actor la 60 de ani: “Ca şi prietenul şi colegul meu Gheorghe Cozorici, n-am prea fost ajutaţi de soartă. Am fost, amândoi, nevoiţi să facem şcoli de meserii, el la <Vulcan>, eu la <Fabrica de Avioane>. Când am dat examenul de admitere la Institut, în 1951, am căzut. Anul următor, ca să fiu sigur, am dat şi la Teatru, şi la Cinematografie (era institut separat). Am reuşit la ambele şi, ţin minte, am mers cu Cozorici în Piaţa Naţiunii şi am dat cu banul unde să mergem. Ne-a căzut Teatrul. El la clasa Aurei Buzescu, eu la cea a lui Nicolae Bălţăţeanu.”.
După absolvirea acelui institut, George Constantin a fost repartizat la “Teatrul Armatei” (viitorul Teatru “Nottara”), jucând pentru început într-un rol din piesa Mama şi copiii ei de A.N. Afinoghenov; au urmat rolurile din piesele de teatru: Împricinaţii de Jean Racine, Femeia îndărătnică şi Antoniu şi Cleopatra de William Shakespeare, Invazia de Lev Savin, Noapte spre zori de Mircea Mohor, Stânca miresii de Ion Dragomir, Pygmalion de George Bernard Shaw, Acest animal ciudat după Anton Cehov, Crimă şi pedeapsă şi Fraţii Karamazov după Fiodor Dostoievski, Pentru lacrimi de Viktor Rozov ş.a. În interviul luat de Eugen Comarnescu, George Constantin îşi amintea următoarele: “A fost prima şi marea mea şansă. O montare cu actori mai vârstnici eşuase şi i s-a încredinţat regizoarei Sanda Manu montarea cu o echipă tânără. Eram alături de Liliana Tomescu, Petrică Popa, de minunata Lili Popovici… Deşi Vraca îl iubea mult pe Ion Dichiseanu, îi încuraja cu roluri bune şi pe alţii. Astfel am avut norocul să joc în Unchiul Vania de Cehov, în Fraţii Karamazov după Dostoievski, alături de Ion Dichiseanu şi Cristea Avram.”. În acelaşi interviu, despre directorul Horia Lovinescu George Constantin spunea: “A însemnat cea mai bogată şi fertilă perioadă din cariera mea. Lovinescu scriind, în primul rând, pentru actorii Teatrului <Nottara>, am jucat în multe dintre piesele sale: Petru Rareş, Omul care şi-a pierdut omenia, În deşertul de cenuşă. Tot în vremea aceea am interpretat multe roluri în piesele altor autori români şi am colaborat la alte teatre. De atunci datează la <Teatrul Mic> Tango de Mrozek cu Radu Penciulescu sau Iona de Marin Sorescu cu Andrei Şerban.”. George Constantin mai evoca un episod: “La o întâlnire cu studenţii, o tânără l-a întrebat pe Horia Lovinescu dacă face teatru politic. Speriindu-se, probabil, de microfon, Lovinescu a evitat răspunsul, dar studenta a insistat, reproşând că spectacolele noastre dau soluţii, iar tinerii ar dori să plece din sală cu întrebări şi să caute singuri soluţiile. Şi acuma, după decembrie 1989, cred că se pune aceeaşi problemă… Cred că noi, actorii, ar trebui să fim detaşaţi de politica străzii. Ca un preot, actorul nu poate sluji la două Altare, nu poate avea doi Dumnezei. Nu vreau să arunc cu piatra în nimeni, fiecare face ce-l taie capul, dar sufăr când văd că vârfuri artistice se leapădă de meseria lor. Meseria asta de teatru nu se ţine după nimeni, tu trebuie să te ţii cu dinţii de ea. Ca actor, Dumnezeul meu e Teatrul. Şi teatrul, şi politica sunt lucruri publice. Nu le poţi face pe amândouă în acelaşi timp.”. La întrebarea frontală a lui Eugen Comarnescu: “De ce n-aţi acceptat să fiţi sărbătorit de Uniunea Teatrală din România?”, George Constantin a oferit următorul răspuns: “Din nenorocire, în profesia noastră nu suntem foarte uniţi. Nu ştiu ce ne dezbină. Poate unele interese, mai degrabă cred că orgoliul. Şi la UNITER au intervenit interese personale, orgolii exacerbate. Nu mă mai reprezintă acum în sens profesional. De aceea m-am retras. Am fost, sunt şi voi rămâne un mare timid, deci mi s-a părut corect să fac o sărbătoare modestă la <Nottara>, între colegii mei, aici, în Teatrul unde am debutat, unde am jucat o viaţă şi de unde voi ieşi la pensie.”.
Despre fiul lui, tot actor de profesie, Mihai Constantin, tatăl său declara în interviul realizat de Eugen Comarnescu: “Nu ştiu dacă mă credeţi, dar fiul meu este atât de orgolios, încât nu acceptă să se bage nimeni în viaţa lui profesională. Nu acceptă niciun sfat şi, într-un fel, are dreptate. Aşa că relaţiile noastre sunt ca între simpli colegi. Dar e plăcut să ai în casă un coleg mai tânăr.”. Am rămas impresionat de modul în care fiul lui, rod al căsniciei cu mezzosoprana Iulia Buciuceanu, sora actriţei Tamara Buciuceanu-Botez, talentatul actor Mihai Constantin (născut la 30 septembrie 1964) se preocupă de păstrarea şi cinstirea memoriei distinsului său tată. Redau câteva din numeroasele demersuri ale acestuia: *crearea Fundaţiei Culturale “George Constantin” care promovează şi susţine activităţile teatrale, mai ales cele în rândul tinerilor; *apariţia în anul 1999 la Editura “Casa Radio”, sub îngrijirea lui Mihai Constantin, a unui compact disc intitulat George Constantin – Magistre fără seamăn, slavă! care cuprinde 10 fragmente ale unor spectacole radiofonice; *amplasarea postumă, în prezenţa lui Mihai Constantin, a unei “Stele” a lui George Constantin pe “Aleea Celebrităţilor” în Piaţa Timpului din Bucureşti; *organizarea Festivalului Internaţional de Teatru pentru Elevi “George Constantin” (ca o binevenită replică de suflet la celebrele filme despre liceeni în care a jucat fiul lui); *decernarea numelui tatălui său, Sălii Studio a Teatrului “Nottara” şi studioului de teatru T2 al “Radiodifuziunii Române”.
Voi reda în articolul meu câteva aprecieri prezentate în 1984 de cronicarul de teatru Iosif Costinaş: “Dintr-o firească admiraţie, George Constantin a fost mai întâi declarat un Orson Welles autohton, apoi s-a spus despre el că este mai mult decât atât, adică un Orson Welles şi Peter O’Toole şi Innokenti Smoktunovski la un loc. Nu ştim ce o fi gândit actorul când a fost plasat printre atâtea <rubedenii>. Ştim doar că, jucând în aproape treizeci de filme, George Constantin a fost întotdeauna George Constantin: bonom sau cinic, diabolic sau angelic, <om de rând> sau senior, <negativ> sau <pozitiv>, mereu cuceritor şi memorabil, exploziv şi inteligent, aducând cu sine, în interpretare, tensiune, atmosferă, sugestie, naturaleţe, forţă. O forţă ce copleşeşte, eclipsează, supune, incită, o forţă izvorâtă din acea <necunoscută> (cuvântul îi aparţine) care este marele său talent actoricesc. Ataşamentul lui (declarat) pentru personajele interpretate a dus, în orice ipostază de joc, la o formidabilă transfigurare artistică… A demonstrat, cum puţini actori sunt în stare, că nu există roluri <mici>, chiar dacă este de părere că <actorul, oricât de bun ar fi el, nu poate face nimic în lipsa unei partituri>… George Constantin aştepta de ani de zile un scenariu şi un rol de mare adâncime psihologică, însă, ca un făcut – cum remarca cineva – mai uşor se apucă oamenii să mute un munte decât scenariştii noştri să scrie un rol pentru el.”. Ultimul rol în teatru al lui George Constantin a fost Harpagon din Avarul de Molière a cărui premieră a avut loc la 6 aprilie 1994.
De asemenea, George Constantin a jucat în perioada 1960-1987 în zeci de filme printre care: Aproape de soare; Un surâs în plină vară; Procesul alb; Dimineţile unui băiat cuminte; Răpirea fecioarelor; Răzbunarea haiducilor; Reconstituirea; Cu mâinile curate; Ultimul cartuş; Duelul; Ştefan Luchian; Înghiţitorul de săbii; Saltimbancii; Orgolii; Totul se plăteşte ş.a.
George Constantin nu a putut învinge legile Timpului: dânsul pleca la 26 aprilie 1994, lăsând în urmă amintiri care nu vor pleca niciodată din memoria publicului românesc!
