Au trecut deja 19 ani de când Hotelul Intercontinental din Bucureşti găzduia, în Sala Rondă, primul Congres Internaţional de Dacologie. Titlul congresului, Sarmisegetusa 2000, deschidea drumul spre ceea ce numim astăzi mişcarea dacologică organizată. Anual, cu regularitate, au urmat alte congrese care au adus, de la o ediţie la alta, noutăţi dintre cele mai interesante în domeniul atât de văduvit al istoriei dacilor.
Prin munca plină de dăruire a arheologilor şi a cercetătorilor, au fost scoase la lumină obiecte şi documente ce atestă fără tăgadă că civilizaţia dacică, una dintre cele mai înfloritoare ale antichităţii, nu a dispărut o dată cu părăsirea teritoriului de către coloniştii romani, ci a continuat milenii de-a rândul stabilindu-se vizibil în conştiinţa poporului daco-român de astăzi. Au fost prezentate lumii întregi personalităţi remarcabile, necunoscute cărţilor de istorie, personalităţi care au încununat, prin activitatea lor, întreaga istorie a dacilor şi care au lăsat urme adânci în colbul celor două milenii trecute. Burebista, Nicolae Densuşianu, Decebal, Tomiris, Regalian sunt doar câteva personalităţi ignorate pe nedrept de-a lungul anilor, dar omagiate la congresele noastre de dacologie.
În anul 2009, cel omagiat de noi a fost Mihai Eminescu, poetul-nepereche al românilor de pretutindeni. De ce Eminescu? În primul rând pentru că Eminescu este geniul creator al neamului nostru iar în 15 iunie s-au împlinit 165 de ani de la prematura şi tragica sa moarte. Fundaţia Dacia Revival îşi face o datorie de onoare omagiind o astfel de personalitate chiar pe fondul nepăsării autorităţilor române. În al doilea rând îl omagiem pe Eminescu pentru că opera sa vibrează de dragoste şi de respect pentru istoria dacilor. Vizibil şi consistent marcat de întâlnirile sale cu Nicolae Densuşianu, adolescentul Eminescu avea să cultive învăţăturile mai vârstnicului său prieten de o asemenea manieră, încât întreaga sa operă este jalonată de momente, de locuri sau de personaje ale istoriei strămoşilor şi, în special, ale dacilor. Studiind opera lui Densuşianu, dar şi legendele care circulau la acea vreme, Eminescu îşi conduce cititorul în fascinanta şi misterioasa lume a dacilor creând dialoguri pline de fior ancestral. Memorabilă este succinta descriere a Sarmisegetusei pe care poetul nu avea cum să o vadă din moment ce ea nu era la acea perioadă descoperită.
Poezia patriotică pornind de la aceeaşi tema, viitorul patriei, având ritmuri înălţătoare şI pasiuni clocotitoare l-a preocupat în anii 1866 pe M.Eminescu şi Nicolae Densuşianu, cel dint^i reuşind să atingă însă culmile perfecţiunii. Ei intrau în competeţie cu poezii de mult consacrate, cum ar fi Hora Unirii a lui V.Alecsandri sau Umbra lui Mircea la Cozia, Bolintineanu…..Viitor de aur Ţara noastră are / Și prevăd prin secoli a ei înălţare.
Revista Familia, Foaie enciclopedica si beletristica cu ilustratii, in anul 1865 prezinta in paginile ei alaturi de personalitati de talia lui Shakespere si operele unor români demni sa figureze in ceea ce Iosif Vulcan numea cu mândrie “Panteonul român”. Astfel îi gasim în paginele ei pe : Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri, Anton Pann, Ion Heliade Radulescu si Andrei Muresianu. Apareau insa, in anii 1866, in revista Familia si creatiile de debut ale lui Mihai Eminescu .
Mihai Eminescu va publica in paginile Familiei, pornind de la tema , viitorul patriei, “ Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie”:
Vis de razbunare negru ca mormântul,
Spada ta de sânge dusman fumegând,
Si deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tau de glorii falnic triunfând.”
Iosif Vulcan, inzestrat cu o intuitie deosebita in a descoperi valori in tinerii lui colaboratori, va acorda prima pagina a revistei pentru “Misterele noptii” de Mihai Eminescu, in nr.34
În toamna anului 1866 ( la varsta de 16 ni ), M.Eminescu a venit la Sibiu să-l întâlnească pe fratele său de sânge Nicolae Eminovici, dar nu-l gaseste acasa. Mihai Eminescu va fi insa gazduit de N.Densuşianu ; el va găsi în gazda sa binevoitoare, în vârstă de 20 de ani un frate de spirit, iar în preocupările acestuia privind mitologia şi istoria veche a poporului nostru o sursă proaspătă, si continua, de inspiratie ce se va reflecta în poezia sa, ca de altfel si in toata activitatea sa de viitor.
Trecutul glorios îl pasionează pe M.Eminescu poezia fiind complexă si sofisticată, dand imagini de frescă unei asemenea subiect, vezi „Scrisoarea III”.
In 1877 il gasim stabilit la Bucuresti si vechea lui amicitie este reluata cu vechiul sau prieten N.Densusianu, asa cum se poate vedea în poemul lui M.Eminescu “Gemenii” :
Iată un fragment ilustrativ:
„O candelă subţire sub bolta cea înaltă
Lumină peste regii cei dacici laolaltă,
Care tăiaţi în marmur cu steme şi hlamide
Se înşirau în sală sub negrele firide,
Iar colo-n fruntea sălei e-un tron acoperit
C-un negru val de jale, căci Sarmis a murit.”
Să nu uităm că in 1889 Eminescu a declarat că : In România totul trebuie dacizat”, in perioada in care N.Densusianu incepuse să lucreze la volumul “Dacia preistorică” lucrare in care alaturi de arheologia materială, disciplină istorică riguroasă, el va introduce, pentru prima oară, si arheologia spirituală din multimea de marturii scrise ale antichitatii greco-latine, asociind, probe gasite la mii de ani sau la mii de kilometri distantă.
Marele nostru poet naţional Mihai Eminescu a înţeles importanţa istorică şi contribuţia inestimabilă a Daciei şi a regilor ei în evoluţia societăţii noastre.
Numele unei ţări este cartea de vizită a ţării respective, este oglinda unică, prin timp, care-i reflectă, sintetic, imaginea atât în interior, cât şi pe plan mondial. Când spunem sau când auzim spunându-se numele unei ţări, gândul ne duce la poziţia ei geografică, la limbă, la istorie, la nivelul de civilizaţie, la oamenii care locuiesc acea unică ţară.
Numele unei ţări este simbolul distinctiv al acelui teritoriu şi al locuitorilor lui.
O scurtă incursiune în procesul care, a adus la alegerea cuvântului „România” ca nume al ţării noastre este foarte utilă pentru a demonstra că acest nume a fost nu numai neinspirat, dar profund neconcordant cu adevarul istoric. Ţara noastră avea un nume, Dacia, nume cu rezonanţă majoră în lumea antică, nume cunoscut şi apreciat pe tot cuprinsul Europei. De ce acest istoric nume a fost schimbat cu un altul, străin de istoria noastră şi care ne aminteşte de momente dureroase şi umilitoare ale înaintaşilor? De ce nu a primat raţiunea? De ce nu a primat mândria? De ce nu a primat logica?
Vasile Alecsandri a fost, poate, cea mai proeminentă personalitate din timpul Unirii şi probabil că ar fi fost ales Domn al Moldovei, dacă nu i-ar fi convins pe toţi cei cinci- zeci de candidaţi să renunţe şi să-l aleagă pe Ioan Cuza, care era colonel, om practic, bun administrator (fost prefect de Galaţi ), aşa încât colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, în 5 ianuarie 1859, ca Domn al Moldovei şi, în 24 ianuarie, şi al Vlahiei, tot în unanimitate. Ca atare, A.I.Cuza a devenit Domn al Principatelor Unite. Ale cui Principate Unite? Ale Daciei? Ale României? Ale Moldo-Vlahiei? Numele dat ţării nu avea… nume! O unire presupune rezultatul combinat a cel puţin două elemente. În acest caz, cele două elemente erau ţările care s-au unit: Moldova şi Vlahia (Munteania). În noul nume al ţării noastre nu apărea, însă, denumirea niciunei ţări componente care formase Unirea. Ca atare, Noi devenisem (cel puţin pentru un timp) Principatele Unite ale… nimănui!
Normal şi firesc ar fi fost ca numele noii ţări – formate din unirea a două principate – să fie numele străvechi şi ilustru al pământului strămoşesc, numele „Dacia”.
Şi, totuşi, se pare că Alecsandri şi-a impus punctul de vedere convingându-i (cu ce argumente… nu ştim) şi pe Kogălniceanu şi grupul acestuia ( pro Dacia) să accepte noul nume, „Principatele Unite Rumâne”.
Marile puteri europene au interzis atunci folosirea termenului de „Principatele Unite Rumâne”, pe motiv că Romania (Imperiul Roman de răsărit) de la sudul Bulgariei abia dispăruse. Aşa că ne-am numit „Principatele Unite ale Moldo-Vlahiei”. Dar de ce nu ale Daciei?!
Se ştie că revoluţionarii de la 1848, din ambele principate – în care la loc de frunte erau Bălcescu şi Alecsandri – au avut ca obiectiv principal unirea câtorva provincii ale vechii Dacii – Muntenia, Transilvania şi Moldova – într-un singur stat, cu numele de „Dacia”.
Ideea istorică de „Dacia” a fost omniprezentă în spiritul revoluţionar de atunci. Cu câţiva ani înainte de revoluţie (1845- 46- 47 ), Nicolae Bălcescu a scos – împreună cu August Treboniu Laurian – prima revistă istorică din ţara noastră, „Magazinul Istoric pentru Dacia”. Mihail Kogălniceanu, aproximativ în aceeaşi perioadă, a editat revista „Dacia Literară”, revistă care apare şi azi la Iaşi.
Vasile Alecsandri, însă, a publicat poeme istorice, cum sunt „Dan, căpitan de plai”, „Dumbrava roşie” şi „ Sentinela romană”, apreciate de rege şi de oficiali, dar contestate de marele public şi de marii cărturari ai vremii.
Nocivitatea gândirii lui Alecsandri este evidentă în versurile poeziei „Sentinela romană” :
„Din vârful Carpaţilor
Din desimea brazilor
Repezit-am ochii mei
Ca doi vulturi sprintenei
Cu văzutul ce văzui
Şi pe cine întâlnii
Văzui semen de oştean
De-a împăratului Traian
Maica Roma cea bătrână
Mi-a pus arma asta-n mână
Şi mi-a spus cu glasul ei
Fiule, oşteanule!
Tu din toţi ai mei copii
Cel mai tare-n vitejii
Mergi în Dacia grăbeşte
Pe barbari (adică pe daci, n.a.) îi risipeşte…
Sosit-am şi am învins.”
Spre deosebire de oficiali şi de rege, scriitorii şi iubitorii de poezie nu au primit cu căldură versurile lui Alecsandri.
Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu Delavrancea şi-au manifestat protestul, mai ales că Alecsandri a primit un premiu care ar fi trebuit să-i fie atribuit lui Eminescu (atunci, pe moarte).
Cam în acelaşi timp, poetul George Coşbuc elogia eroismul dacilor în cunoscutul poem: „ Decebal către popor”:
„Viaţa
asta-i bun pierdut
Când
n-o trăieşti cum ai fi vrut.
Şi-acum
ar vrea un neam călau
S-arunce
jug în gâtul tău:
E
rău destul că ne-am născut,
………………………………………….
Din Zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori;
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit,
Dar nu-i totuna Leu să mori
Ori Câine-nlănţuit.
…………………………………..
Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!”
Și tot poetul George Coşbuc nu își poate ascunde ura împotriva năvălitorilor romani în poezia: „Un cântec barbar”
Voi
lași dătători
de porunci,
Mai râdeţi!
Nevolnică turmă,
Mai râdeţi,
că-i râsul din urmă!
S-apropie ziua ! și-atunci
Vedea-veți,
trufași romani,
Câmpiile
voastre-necate
De vuietul multor armate,
Că vuietul apelor
mari
Veni-vom ca-n
ziua de-apoi ;
Va plânge cu hohote zarea
De care, de cai,
de strigarea
Mulțimii pornite spre voi !
Ieși-vor, din
negru pământ,
În
zale de-argint cavalerii,
Puternici ca
grindina
verii,
și roibii cu nările-n vânt
Vor trece-n sălbatic
galop
Spre Roma! și miei vor fi leii,
Fugi-vor de spaimă
mișeii
Cuprinși de pornitul potop
Spre Roma ! Călcând
pe cohorţi
Răzbi-ți-vom
colosul de-aproape
și nu va fi cine să-ngroape
Mulțimea
cea mare de morți !
Din Istru vom face pârâu,
Să-l
umpli, române, cu sânge,
Cu lacrimi pe care le-or
plânge
Nevestele neamului tău!
și nu vei putea să mai
pui
În șiruri înfrânta-ți armată,
și-om
face să fie odată
Toți corbii și lupii sătui!
Căci
vultur să fii, un colos,
Cu aripi de repezi furtune
și
cuibul în cer de l-ai
pune:
De-acolo noi da-te-vom jos !
Ce-i viu sfâşia-vom
în dinți ;
Aprinde-vom templele tale ;
Vom naște pustiul
în cale;
Vom face pe-ai voștri părinți
(să strige, să
strângă din dinți)
S-ascundă trufașul lor chip
În
togă,
plângând de rușine,
I-om trece sub furci caudine,
I-om
pune cu fruntea-n nisip.
Și fără de milă, călăi,
În
faşe
strivi-vom poporul,
și mândri vom pune piciorul
Pe
gâtu-mpăraţilor
tăi !
Vom face cât cerul de nalt
Mormanul cadavrelor
crunte
și munte vom pune pe munte
și cerului da-vom
asalt.
Pe-al vostru Zeus-pigmeu
L-om prinde de
barbă-nhăţându-l,
Cu
tronu-i cu tot răsturnându-l
Din
cer, căci acel Dumnezeu
Ce lasă pe-al vostru pamânt
Să
crească atâta urgie,
Acela nu poate să fie
Nici mare,
nici tare, nici sfânt.
Ah, dac-am putea măsură
Pe cât
ni-e de plină măsură,
Vedea-vei ce multă ni-e ura,
În
ziua din urmă a ta !
Că dacă voi toți ați muri
De
spaimele morții nainte
De-al nostru sosit, din morminte
V-am
scoate de-oriunde veți fi !
și răzbunatoarelor
sorți
Le-am face cu palmă dreptate,
Căci feţele
voastre le-am bate,
Scuipându-ți pe fiii tăi morți !
